115 ani de „serafim și boxeur” 

Așa că marcarea a 115 ani de la nașterea unui necunoscut popă de țară (mă rog, oraș) e un bun pretext de a nu-i plasa, vanitos, numele chiar în titlu, ci de a-l reașeza sub pecetea unui mic și nevinovat paradox al uneia dintre autodefinirile sale avangardiste: serafim și boxeur. Da, fiindcă, în interbelic, Marc/Marcel Avramescu – evreul născut pe 17 ianuarie 1909, pe stil nou, în Bucureşti – a însemnat, rând pe rând, colegul și prietenul de mansardă al lui Mircea Eliade, avangardistul Ionathan X. Uranus de la „Bilete de papagal” al lui Tudor Arghezi, grafologul de serviciu al celebrei reviste „Realitatea ilustrată”, hipnotizatorul uluitor din saloanele vremii, teozoful și deținătorul unor puteri suprasenzoriale care îl fascinau și pe Geo Bogza, între alții – așa cum a și scris după ce Părintele Mihail a plecat la cer în 1984 -, prietenul admirat de Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Felix Aderca, Mircea Vulcănescu, Sașa Pană, Mihail Polihroniade, I. Peltz, Geo Bogza, Nina Cassian, Jeni Acterian ș.a.

Prezenţa în revista argheziană se întinde până în 1931 şi cuprinde o serie de genuri, de la proză, până la eseu şi teatru. Iar una dintre piesele sale, Ascensorul, e considerată de Iordan Chimet, care a și antologat-o, drept un text ce îl anunța răspicat pe Eugen Ionescu.

Și, ca să nu pierd din vedere titlul, aș mai scrie că, după invariabila semnătură Ionathan X. Uranus, apăreau și alte completări absurde în stilul epocii: „Frate siamez”, „Hingher”, „Mare Adolescent Român”, „Poliţist”, „Contele Asfalt, fost tramvai pe linia 15 la S.T.B. şi statue în Olimp”, „Aliment prospăt”.

Dar, stați, nu plecați – cum se exclamă în filmulețele ce ne vând produse miraculos de bune și ieftine! – fiindcă după 1932, Marcel Avramescu se dezice de toate experimentele sale para-senzoriale, și scoate o revistă ezoterică, „Memra”, în care îl aduce și pe vechiul său prieten Mircea Eliade, care semna KRM. Iar apoi, în 1936, se convertește la creștinism și primește prenumele Mihail. Naș de botez: Ion Gigurtu. Viitorul ministru de Externe, cel care și-a depus semnătura pe odiosul Pact Ribbentrop-Molotov.

În 1939 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ale cărei cursuri va fi nevoit să le întrerupă în anii războiului (1941-1944), când a fost rechiziţionat la muncă obligatorie la Institutul Central de Statistică, unde a inventat o secţie de Statistică Cosmo-Biologică în care şi-au găsit adăpost mulți tineri evrei. Între care Nina Cassian și Paul Cornea. (Mulți ani, de ziua numelui, Nina Cassian venea la Jimbolia să îl viziteze, împreună cu Șerban Foarță și Andrei Ujică!)

Imediat după 23 august, fondează, cu Anton Dumitriu, ziarul „Democraţia”, acolo unde scria cronica teatrală Monica Lovinescu, la acea dată asistenta lui Camil Petrescu. Și tot împreună cu Anton Dumitriu, intră în masonerie, unde îl va aduce, efemer, şi pe Andrei Scrima. Fiindcă, paradoxal, tot în acei ani, își începea lucrarea harică Părintele Ioan Culîghin, ce redeștepta în România, prin Mișcarea de la „Rugul Aprins”, al treilea val de isihie athonită. Mișcarea avea să fie interzisă în 1948, Culîghin retrimis în URSS, iar cei de la „Rugul Aprins”, cu câteva excepții, între care și Avramescu, aveau să fie arestați la finele anilor 50. 

În 1949, i s-a aprobat prezentarea la examenele restante la Facultatea de teologie şi, ca urmare, își susține lucrarea de licenţă unică în ortodoxia răsăriteană: Qabbalah — gnoza ortodoxă a Legii celei Vechi. Are preoție lucrătoare la Biserica Antim, la Biserica Albă, la Biserica Stavropoleos, la Biserica Schitul Maicilor. În 1956, în urma unei crize de ordin familial, îşi va cere transferul, ca preot paroh, la Catedrala Sf. Nicolae din Tulcea, de unde va pleca la scurt timp. Urmează câțiva ani dificili, dar, în 1960 este numit preot paroh la Văliug, în regiunea Banat. După doi ani, va fi numit, prin transfer, preot la Jimbolia, unde preferă să stea într-un anonimat asumat încă din anii 50; un anonimat „deranjat” doar de gestul criticului Cornel Ungureanu de a-l readuce în atenția publicului literar.

       Într-un anonimat aparent fiindcă el apăruse, sub diverse deghizări, ca personaj de roman în scrierile prietenilor interbelici. Prima apariție de după război, ca personaj literar, deghizat desigur, datează din 1956, în romanul Max şi vremea lui de I. Peltz, sub numele Icobescu, căruia „i se pregătește o parohie în Bucureşti”.

Claudio Mutti presupune că, sub identitatea ficțională a lui Iozi, băiatul rabinului din nuvela Pe strada Mântuleasa, se ascunde Mihail Avramescu.Iar ezoteristul și hipnotizatorul Dan Lazarovici din romanul Delirul al lui Marin Preda este tot el.

În fine, e de observat de câte ori apare în Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt pentru a închide acest portret tulburător al unui personaj care, mie, la 16 ani, când m-am mutat cu familia la Jimbolia, mi-a schimbat viața.