S-ar putea crede că orice imperfecțiune a pieței este un bun motiv pentru a adopta măsuri protecționiste. Într-adevăr, o serie de economiști au căzut în această capcană timp de aproape două secole: de la începutul istoriei moderne a schimburilor internaționale, în primele decenii ale sec. XIX, până în anii ’50 ai sec. XX, soluția protecționismului a fost în repetate rânduri încercată. În prezent, majoritatea economiștilor susțin, dimpotrivă, că protecționismul este o modalitate inadecvată și ineficientă de corectare a deficiențelor pieței interne. De exemplu, în cazul în care salariile nu se ajustează suficient de rapid la scăderea cererii față de produsele unei anumite ramuri, reducere determinată de concurența externă, unii economiști contemporani susțin că politica guvernamentală adecvată este intervenția – sau, eventual, încetarea intervenției – pe piața muncii, unde pot fi adoptate, într-adevăr, măsurile de remediere care vizează în mod direct cauzele problemei.
Prin această prismă, un caz relevant este cel al țărilor aflate într-o uniune monetară (de exemplu, zona euro), care au renunțat la moneda națională și, deci, la mecanismul reglator al cursului de schimb. Conform teoriei zonelor monetare optime, în acest caz, funcțiile reglatoare ale cursului de schimb trebuie înlocuite prin cele ale mobilității transfrontaliere a factorilor de producție (capital și forță de muncă), ceea ce exclude orice formă de protecționism. Or, în cazul țărilor din zona euro, piața forței de muncă prezintă, într-adevăr, o serie de rigidități, care afectează mobilitatea internă și transfrontalieră a mâinii de lucru. Ca urmare, eliminarea acestor rigidități, nu protecționismul, constituie adevărata soluție la problemele economice cu care se confruntă aceste țări.
Unii economiști susțin, de asemenea, că chiar dacă protecționismul ar fi adecvat în teorie, acesta ar fi „capturat” în practică de grupurile de interese (vânători de rente; rent-seekers), care ar abuza de măsurile respective pentru a-și urmări propriile interese înguste, nu interesul național.
Principalul cost al protecționismului este că îi obligă pe consumatori să renunțe la bunurile de import ieftine. Ca urmare a faptului că plătesc pentru bunurile respective un preț mai mare, are loc creșterea veniturilor pe care le obțin producătorii/vânzătorii. Iar în cazul în care, pe lângă faptul că sunt mai scumpe, bunurile indigene sunt mai slabe calitativ, prejudiciul suferit de consumatori este și mai mare.
Un alt cost important al protecționismului este cel al activităților de lobby (trafic de influență), suportat de cei care caută protecție împotriva concurenței străine. Acest cost constituie sursa rentei care revine persoanelor care acordă protecția respectivă (politicieni, birocrați, tehnocrați etc.) și, eventual, celor care îi susțin mediatic (jurnaliști, analiști, purtători de cuvânt etc.).
Principala caracteristică a teoriei moderne a comerțului internațional este, așadar, diminuarea semnificativă a relevanței argumentelor în favoarea protecționismului și revoluționarea modului tradițional de înțelegere a meritelor relative ale comerțului liber.
Protecționismul apare în forme diverse și ingenioase. Atunci când adepții liberului schimb reușesc să-l elimine într-un anumit domeniu, el apare în altul: susținătorii protecționismului par a fi mereu cu un pas înaintea adepților liberului schimb în inventarea unor noi modalități de protecție împotriva concurenților străini.
Principalele forme de protecționism sunt:
– a) măsuri tarifare, în principal taxe vamale – calculate ca procent din prețul mărfurilor (ad valorem); aceste taxe măresc prețul produselor importate, care, în modul acesta, poate deveni mai mare decât prețul produselor autohtone; consumatorii/cumpărătorii sunt nevoiți, astfel, să cumpere cu predilecție produse naționale, ceea ce îi favorizează, evident, pe producătorii/vânzătorii autohtoni, însă contribuie, eventual, la dezvoltarea ramurilor respective și la reducerea șomajului; costul întregului proces este suportat însă de consumatori/cumpărători, nu de stat, cum se spune adesea;
– b) măsuri netarifare, cum ar fi stabilirea unor contigente (cote) pentru a limita cantitățile de mărfuri importate sau a evita creșterea acestor cantități;
– c) protecționism „gri” sau „deghizat”, numit așa deoarece este mai puțin vizibil și birocratic; un exemplu este impunerea de diverse norme: tehnice, de igienă, de securitate, de protecție a consumatorului etc.; recent, au apărut norme de dreptul muncii (de exemplu, interzicerea muncii copiilor) sau norme de protecția mediului.
În trecut, statele au folosit mai ales măsurile tarifare (taxele vamale) și netarifare. În prezent, se practică diverse forme de protecționism „gri„ sau „deghizat”. O formă este constituită de așa-numitele „restricții voluntare la export sau „acorduri comerciale ordonate” În loc ca țara importatoare să restricționeze importurile prin instituirea unor taxe vamale sau contingente, țara exportatoare restricționează exporturile, însă efectul protecționist este același. Deosebirea reală, care face ca țările exportatoare să prefere restricții la export în loc de restricții la import impuse de țările partenere, este că cele dintâi permit exportatorilor să obțină prețuri mai mari și, deci, să-și însușească profiturile generate de creșterea prețurilor provocată de protecționism. Un exemplu este cel al cotelor voluntare stabilite de Japonia la exportul de automobile în SUA. Este evident că SUA ar fi putut limita importul de automobile japoneze prin instituirea de taxe vamale. Însă, această măsură ar fi dus la creșterea prețurilor și, deci, la reducerea numărului de automobile cumpărate de cetățenii americani. Ca urmare, guvernul japonez a limitat în mod voluntar numărul de automobile exportate în SUA. Deoarece oferta s-a redus, producătorii de automobile niponi au putut să-și mărească prețurile și să continue să exporte mașini în SUA. Ironia sorții este că obținerea unor profituri suplimentare, generate de limitarea voluntară a exporturilor, i-a ajutat, probabil, pe producătorii auto japonezi să-și sporească investițiile și să devină, astfel, mai competitivi.
În anii 1980, a crescut numărul cazurilor de restricții voluntare, iar acest fenomen a constituit un factor perturbator și dintr-un alt motiv. Acest tip de acorduri avantajează exportatorii în mod selectiv, în loc să lase piața să determine care sunt participanții ce vor pierde în urma limitării schimburilor internaționale. În exemplul anterior, alternativa ar fi fost ca SUA să protejeze producătorii auto americani prin instituirea unor taxe vamale sau contigente aplicabile tuturor importurilor de automobile străine, lăsând cumpărătorii americani să decidă dacă vor cumpăra mai puține automobile japoneze sau europene, respectiv mai multe automobile americane. Cu alte cuvinte, prin restricțiile voluntare la export, criteriul eficienței este înlocuit, de fapt, cu diverse considerente politice.
Protecționismul îmbracă în ultimul timp o formă și mai insidioasă, numită „protecție administrativă”. Acest tip de protecție rezultă din aplicarea unor reglementări menite să răspundă unor condiții de piață sau evenimente specifice, stabilite de forurile legislative sau de autoritățile administrative. Astfel, în aproape toate ţările dezvoltate, există reglementări cu privire la așa-numitul „comerț echitabil”, care urmăresc, pe de o parte, să împiedice alte țări să-și subvenționeze exporturile (ceea ce ar distorsiona, într-adevăr, stimulentele create de piață și, deci, ar afecta diviziunea internațională a muncii), iar pe de altă parte, să evite situațiile în care firmele străine practică prețuri de dumping la mărfurile pe care le exportă. Unele guverne practică, prin urmare, taxe vamale anti-subsidii sau taxe anti-dumping pentru a neutraliza efectele practicilor respective. În teorie, aceste mecanisme de așa-zis „comerț echitabil” sunt menite să sprijine comerțul liber.
În practică, „comerțul echitabil” este utilizat însă adesea în locul, nu în sprijinul comerțului liber. Este vorba despre cazurile în care procedeele amintite sunt îndreptate în mod evident împotriva unor firme străine concurente pentru a le forța pur și simplu să accepte restricții voluntare. Astfel, practici comerciale care, în mod normal, sunt permise firmelor autohtone (de exemplu, reduceri de prețuri cu ocazia sărbătorilor) sunt interzise firmelor străine, ceea ce înseamnă, de fapt, protecționism în toată regula.
În literatură, se arată că, în anii 1980, multe tehnici de realizare a unui „comerț echitabil” s-au transformat în adevărate mijloace protecționiste, folosite în mod nejustificat împotriva concurenței străine. Ca urmare, s-au făcut unele propuneri pentru a împiedica „capturarea” mecanismelor respective de către anumite grupuri de interese. Esența acestora este crearea unor proceduri bilaterale de soluționare a litigiilor, care să asigure mai multă obiectivitate decât procedurile naționale. Asemenea soluții sunt prevăzute, de exemplu, în „Acordul de comerț liber canado-american„ și în „Acordul nord-american de comerț liber”. Aceste acorduri sunt puse însă în pericol de recenta ofensivă comercială a administrației Trump.
O altă posibilitate este utilizarea în mai mare măsură a procedurilor de soluționare a litigiilor existente în cadrul OMC.
Cu toate aceste idei și eforturi de instituționalizare, sunt mulți producători care spun că politicile și instituțiile din anumite țări constituie, de fapt, „comerț inechitabil”. Astfel, adversarii acordurilor de liber schimb cu unele țări susțin că, în cazurile respective, comerțul liber este imposibil, din cauza marilor deosebiri în standardele de mediu, de calitate, salarizare etc. Lista obiecțiilor împotriva comerțului liber cu țări în care există asemenea cauze de „comerț inechitabil” este nesfârșită. Și, de fapt, aici se află principala sursă de inspirație a argumentelor aduse împotriva comerțului liber.
Cercetările recente cu privire la protecționism s-au concentrat asupra a două mari probleme. În primul rând, s-au studiat posibilitățile de eliminare a protecționismului agricol din țările dezvoltate, mai ales a subvențiilor pentru producția și comercializarea bunurilor alimentare, care au fot exceptate în anul 1965 de la regulile GATT. În al doilea rând, analiștii economici s-au preocupat de proliferarea acordurilor de liber schimb bilaterale, care sunt, de fapt, acorduri comerciale preferențiale. Ei arată că, din cauza extinderii masive a tratamentului preferențial al țărilor în curs de dezvoltare, prin care acestea sunt exceptate de la aplicarea clauzei națiunii celei mai favorizate, principiile GATT se erodează puternic, ceea ce periclitează libertatea comerțului internațional. La toate aceste evoluții negative, se adaugă impredictibilitatea și haosul care vin în prezent de la guvernul american.
