Jurnalistul timișorean, Marcel Tolcea, redactor, TIM7, în dialog cu regizorul Ștefan Iordănescu, în cel de-al doilea episod din seria PODCAST TIM7.
Marcel Tolcea:
-Avem un invitat special astăzi. Este vorba despre regizorul, despre omul de teatru Ștefan Iordănescu, unul dintre, nu numai cei mai cunoscuți oameni de scenă din Timișoara, ci aș spune, evident, cu asumarea de rigoare, un regizor de nivel național. Acum câteva luni a montat la București o piesă de teatru care a stârnit cele mai frumoase reacții. El știe ce înseamnă teatrul timișorean, a montat la Timișoara, imediat după facultate și ulterior a fost, pentru o perioadă de doi ani, directorul Teatrului Național din Timișoara.
Marcel Tolcea:
-Ai ales să fii regizor de teatru pentru că, spui tu, de fiecare dată când ești întrebat într-un interviu, mai mult s-au mai puțin oficial, provii dintr-o familie de artiști.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Suntem circari.
Marcel Tolcea:
-Ai spus chestia asta, că sunteți „circari”. Ce înseamnă să fii circar în familia ta, care, iată, și tatăl și mama și fiica ta și soția ta face parte din ceea ce se cheamă…?
Ștefan Iordănescu:
-Da, și ne tot înmulțim. Și fiică-mea. E datul lucrurilor. Asta le ziceam și celor din Italia, când am lucrat acolo, la Picolo Teatru, la Giorgio Strehler. Îi spuneam că noi suntem un fel de Circul Fratellini. S-a bucurat foarte mult când i-am spus. Pentru că asta-i familia. Nu am putut să ieșim niciunul dintre noi din ea. Adică fiecare ne-am căutat un locșor, ceva de făcut în interiorul breslei, al branșei ăsteia, al meseriei ăsteia.
Marcel Tolcea:
-Din ce clasă ai știut că o să te duci la teatru?
Ștefan Iordnănescu:
-Am avut niște perioade. Am știut că mă duc la teatru de când m-am născut, că m-am născut în teatru. Maică-mea mă alăpta și mergea la repetiție. Eram la Baia Mare. Acolo m-am născut. Bine, n-am nicio legătură cu locul. M-am născut acolo, că acolo erau părinții mei angajați la teatru. N-am nicio legătură nici cu Timișoara, adică n-am rude, nu suntem de aici, nu ne tragem de aici, dar locuiesc de la vârsta de patru ani în Timișoara, deci, se cheamă că sunt timișorean deja. Așa zic eu.
Marcel Tolcea:
-Locuiești la aceeași adresă, pe Loga, nu?
Ștefan Iordănescu:
-Locuiesc la aceeași adresă, din 1962, iarna lui ̓62. Deci, de la începutul anului.
Ștefan Iordănescu:
-Îți spuneam că m-am născut în teatru și am trăit în teatru, deci era foarte clar că nici nu mi-am pus problema foarte mult timp. Ba, mai mult decât atât, după ce-am venit la Timișoara, am fost de mic angrenat în tot felul de activități din astea cultural-sportive. Aveam și trupă de teatru la Loga, că eu la Loga am terminat. Aveam trupă de teatru și-nainte și-n timpul gimnaziului și la liceu. Bineînțeles, la liceu chiar eram o trupă faimoasă.
Marcel Tolcea:
-Cu cine ai mai fost acolo?
Ștefan Iordănescu:
-Păi, cu Florin Călinescu, cu Angela Ioan, cu altă fată care a făcut facultatea și ea la București, a fost la „Bibanu”, dar a plecat imediat după aia. „Miki” Cornea o chema. A plecat după ce a terminat facultatea, imediat în Suedia, deci n-a practicat meseria.
Marcel Tolcea:
-Angela a făcut literele.
Ștefan Iordănescu:
-Nu, Angela Ioan este actriță, și acum este actriță la Teatrul „Odeon” la București.
Marcel Tolcea:
-Eu știam că la început a făcut literele.
Ștefan Iordănescu:
-Nu, nu, nu! A intrat la facultate, a fost colegă cu Florin Călinescu. Ei au fost și colegi de școală, ca și mine, de altminteri. Eu eram mai mic ca ei, cu doi ani. Deci, am avut o trupă foarte bună la Loga și toată lumea-mi prevedea… . Am jucat de mic, ca orice copil de actor, am jucat în spectacolele teatrului, că, na, trebuiau copiii, ne lua pe noi. Eu cu Grete Avram, actualmente Linz etc., etc.. Deci, am intrat pe un făgaș care-mi era predestinat și n-aveam cum să scap de el. Printr-a zecea, așa, a unșpea, am avut eu o tentativă să o rup cu chestia, că am zis că nu pot să fac meseria asta. Am avut un declic, așa, la un moment dat, chit că eram vedetă, îți spun. Deci, jucam rolurile principale în trupa de teatru. Eram bun!
Marcel Tolcea:
-Aveai aceeași freză.
Ștefan Iordănescu:
-Da, numai că mi-o lipeam cu zahăr. Apă cu zahăr. Mi-o lipeam cu zahăr, că de, așa erau vremurile. Nu mai înțelege nimeni acuma. Nu mai are nicio noimă. Am avut eu un declic la un moment dat, când am zis eu că n-o să fiu niciodată cel mai tare actor din România și nici din lume, așa că n-are rost să fac meseria asta. Eram un tip destul de aplicat pe chestii tehnice. Făceam stații, le vindeam (pentru chitară, pentru bas pe lămpi. Am prins perioada). Și am zis că electronica-i de mine, că aveam, îți spun, o abilitate tehnică.
Marcel Tolcea:
-Ai fost bun și la mate.
Ștefan Iordănescu:
-Problema era că nu eram bun la mate. Eu eram bun la fizică, dar nu eram bun la mate.
Marcel Tolcea:
-Ciudat!
Ștefan Iordănescu:
-Da. Nu eram bun că nu învățam. Și la începutul lui a doișpea, când mi-am dat seama că totuși e mult prea greu să m-apuc eu să învăț mate din ultimii trei ani, baș ca din ăla din anul patru dintr-a doișpea și atunci am zis că, fatalmente mă întorc la matca mea și mă duc la meseria mea, dar știam că n-o să fiu bun actor. Deci am rămas cu chestia asta și ș-acuma cred c-am ales corect. Cu maică-mea era foarte complicat, pentru că maică-mea ajunsese deja o regizoare cvasi celebră în perioada aceea. Deja se mutase la Teatrul Mic și începuse seria ei de spectacole fabuloase. Asta a fost iar un punct greu pentru mine pentru că intram pe teritoriul ei, intram în concurență, urma să intru în concurență directă cu ea și era aproape mai complicat decât sintagma care ți-am spus-o mai devreme, că n-o să fiu un bun actor niciodată. E, până la urmă am ales, am zis că mi-oi găsi un drum al meu, că, oricum, suntem altă generație.
Marcel Tolcea:
-Ea când a renunțat la actorie?
Ștefan Iordănescu:
-Ea a renunțat la actorie în ̓65, când a intrat la facultate. Ea a plecat de aici, de la Timișoara.
Marcel Tolcea:
-Ea, practic, n-a fost pe scenă.
Ștefan Iordănescu:
-Nu, după aia nu.
Marcel Tolcea:
-Deși a ales actoria.
Ștefan Iordănescu:
-Inițial a fost actriță la păpuși, la Baia Mare, după aia, pentru că era bună și, mă rog, tânără și era și nevasta lui taică-mi, probabil, nu știu, care era un actor celebru pe vremea aia. După aia au mutat-o la oameni, cum se spune. De la teatrul de păpuși au mutat-o la oameni și, după aia, la Timișoara, aici, a jucat bine, a avut chiar roluri ca lumea. A fost o actriță tânără de succes, împreună cu Dora Chertes, cine mai era pe vremea aia, de vârsta ei. Dar a vrut să facă regia. A dat în ̓64, n-a intrat, a dat în ̓65, a intrat și atunci s-a mutat la București și a abandonat meseria, chit că, toți actorii importanți din România și acuma dacă-i întrebi, care mai sunt în viață, care-au lucrat cu ea, susțin, cum era și firesc, că era o foarte bună actriță, că le arăta foarte bine și era foarte bună.
Marcel Tolcea:
-Deci, ai terminat clasa a douăsprezecea și…
Ștefan Iordănescu:
-Am terminat clasa a doisprezecea și am zis că, fatalmente o să-mi găsesc eu ceva pe acolo în meseria asta, și dacă nu pot să fac actoria, măcar să fac ceva util pentru teatru și-am zis că totuși, cea mai apropiată meserie e aia de regizor, chit că acuma eu am o teorie diferită față de mainstream-ul ăsta cu… . Știi, din anii 60, din ce în ce mai mult s-a cultivat teoria asta că regizorul e autocrat, e creatorul. Eu am o teorie diferită. Nu prea-s de acord cu chestia asta și n-am practicat. Eu cred că singura sau cea mai importantă sarcină a regizorului e să coaguleze în jurul proiectului, nu neapărat în jurul lui, în jurul proiectului să coaguleze cele mai importante minți și oameni cu care să lucreze și să creeze împreună un proiect. Deci, e vorba de o fentă, de fapt, e vorba de-o abilitate de a capta energiile pozitive și importante de la fiecare colaborator și să le pună împreună să creeze împreună un produs cultural. Deci, nu sunt fanul, chit c-am practicat și eu meseria asta de regizor autocrat. Am practicat-o la început că așa era moda și așa ne-au și pregătit în facultate. Dar mi-a trecut repede, să știi, nu m-a ținut mult.
Marcel Tolcea:
-Am citit un interviu după ce mama ta a pus absolut fabuloasa „Maestrul și Margareta”, și unii dintre actori au spus că ea a fost foarte autocrată, foarte dură cu actorii. Așa a și fost?
Ștefan Iordănescu:
-Da, așa a și fost, Pe cât era în viața civilă, ca să zic așa, o femeie aeriană, așa, aerată și vulnerabilă, pe atât de autocrată era în meserie, și bine făcea, că așa erau timpurile și așa se impunea. Mai ales că pe vremea când a lucrat ea, în anii mai de la început, nu prea era o meserie feminină.
Marcel Tolcea:
-Nu era deloc o meserie feminină. Da, așa e!
Ștefan Iordănescu:
-Da. Ea s-a impus din prima, mai mult decât alți colegi de-ai ei de sex masculin din aceeași branșă.
Marcel Tolcea:
-După care, n-ai intrat din prima.
Ștefan Iordănescu:
-N-am intrat din prima, am intrat din a treia oară.
Marcel Tolcea:
-În ̓70 ai intrat.
Ștefan Iordănescu:
-A fost complicat de tot. Au fost povești frumoase, dar sunt prea lungi. Ideea e c-am intrat a treia oară. Între timp am făcut armata, mi-am luat și nevastă și am făcut și-un copil. În interval de cinci ani am dat de trei ori, că un an și jumate am făcut armata. Am făcut armata lungă.
Marcel Tolcea:
-Soția ta fiind rockeritză.
Ștefan Iordănescu:
-Da.
Marcel Tolcea:
-Cum ai cunoscut-o?
Ștefan Iordănescu:
-La un concert. M-a dus cineva la un concert să văd, cum se zice, maimuța. Adică să văd o trupă ungurească în Timișoara. Era o trupă ungurească în Timișoara, cântau eu un fel de country-rock ei, așa. Zice, băi, e una care cântă la bas. Zic, nu se poate chestia asta. Asta e… . Hai să o vezi. Și-ntr-adevăr am văzut-o.
Marcel Tolcea:
-Am văzut niște imagini pe contul fiicei tale, cu maică-sa, cu soția ta cântând la chitară.
Ștefan Iordănescu:
-La bas. Ea a fost prima oară la bas. La început a fost folk-istă, vreun an de zile. La început eu n-am prins-o. Am prins-o în perioada de bas, numai. Și mi-a plăcut foarte mult de persoană.
Marcel Tolcea:
-O femeie cu personalitate.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Avea, așa puțin, semăna pe vremea aceea, avea ceva din blonda din ABBA (Agnetha Faltskog, n. red.). Avea același tip de păr. Mi-a plăcut foarte mult de ea, dar nu mi-a plăcut deloc de chitara la care cânta. Cânta pe o joanchină din aia românească. Era ceva de groază. Te chinuiai să cânți la ea. Nu se putea cânta la chitara aia bas.
Marcel Tolcea:
-Dar tu ai și cântat.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Pentru că eu eram unul dintre puținii deținători din Timișoara de chitară bas de-adevărate-lea, ca lumea. Stepan îmi împrumuta chitara până și-a cumpărat. Când s-a făcut basist la „Progresiv Tm”, prima chestie a zis, „să-mi dai chitara că mă duc la mare”. Deci, eram bun la împrumutat chitara.
Marcel Tolcea:
-Dar și cântai.
Ștefan Iordănescu:
-Cântam, numai că eu m-am născut într-o zodie nefericită, din punctul ăsta de vedere, și nefastă, pentru că erau întotdeauna doi basiști în Timișoara, evident mult mai buni ca mine. Unul era Dixie Krauser și al doilea era, săracul, „Ciulică” Marcovici, că s-a prăpădit. Deci, ăia erau de-o vârstă cu mine. Erau, evident mai buni ca mine. Deci, eu, întotdeauna apucam pe locul trei, când ăștia erau ocupați și cântau. Cântau cu trupele prin licee.
Marcel Tolcea:
-Să știi că, psihologic vorbind, să fii pe locul trei e mai bine, că, de pe locul trei…
Ștefan Iordănescu:
-Da, îs drame mari. Când trupa cu Dixie, cu Erli Krauser, cu frate-su, cu „Boița” cânta cu ei, mă rugam să mă lase și pe mine să mai cânt. Erli făcea, „lasă, tu stai la sunet, că-i mai bine”. După ora 12, noaptea, mă mai lăsau și pe mine să cânt două piese, c-aveam și eu două sau trei piese. Cântam cu ei.
Marcel Tolcea:
-Te cunoști cu Ilie și cu trupa de-o viață.
Ștefan Iordănescu:
-De la începuturi.
Marcel Tolcea:
-În facultate, care ți-au fost maeștrii, că după ̓90, am văzut c-ai plecat la studii post universitare, care, pur și simplu te-au format.
Ștefan Iordănescu:
-Eu m-am format și-n România. Și acuma, vă spun eu, cel puțin pe vremea noastră, facultatea era importantă, era mai importantă că ne întâlneam cu colegii noștri. Deci, cu colegii de la actorie, mai lucram și cu ăia de la scenografie, de la „Grigorescu”, erau la „Grigorescu” toți, dar nu prea-i lăsau profesorii să vină la noi.
Marcel Tolcea:
-Serios?
Ștefan Iordănescu:
-Da. Era aiurea. Era complet aiurea. Era ceva… . Însă, trebuie să-ți spun că pe diploma mea scrie, regizor de teatru și film. Eu am terminat ambele secții.
Marcel Tolcea:
-Da, știu, tu ai ales teatrul.
Ștefan Iordănescu:
-Am ales teatru, da. Așa erau vremurile, am intrat împreună și-am terminat împreună. Deci am făcut și filme-n facultate. Sunt și acuma filme, cu actori celebri. Unul cu Radu Duda. Eram colegi. El era cu un an mai mare ca mine, dar el e mai mic ca mine, ca vârstă. E cu doi ani mai mic.
Marcel Tolcea:
-Noi, atunci am văzut, la proba dinainte de film, am văzut și filme de absolvenți. Era și „Umbra lunii”, a Anei-Maria Beligan, parcă.
Ștefan Iordănescu:
-Da, erau filme de absolvenți…
Marcel Tolcea:
-… care erau filme foarte interesante.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Nu ne-au mai lăsat să lucrăm pe 35. Deci, pe filmul de anul patru, de final, pentru că ăla costa prea scump. Dar tot ce-a fost pe 16 milimetri…
Marcel Tolcea:
-Da, de cineclub.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Îs filmele în facultate și acuma, le-am făcut, există. Ți-am zis.
Marcel Tolcea:
-Deci, ai terminat facultatea și ai venit la Timișoara.
Ștefan Iordănescu:
-Da, și-am avut un examen foarte bun și-un spectacol foarte bun care s-a și jucat destul de mult, ceea ce era puțin obișnuit la „Casandra”, la studioul nostru de teatru. Puteai să-ți faci Diploma la un teatru din țară, nu era problemă. Eu am insistat foarte mult să fac la „Casandra”, pentru c-am vrut să fac spectacol cu colegii mei, am vrut să facem împreună. Noi am lucrat foarte bine împreună în Institut. Colegii mei, ce să zic, Maia Morgenstern, Mircea Rusu. Eram mulți, eram o echipă. Oana Pellea.
Marcel Tolcea:
-Și Maia a intrat a treia oară, cred.
Ștefan Iordănescu:
-A doua.
Marcel Tolcea:
-Sau a doua. Știu că n-a intrat prima oară.
Ștefan Iordănescu:
-Ea-i mai tinerică. Ea a fost colegă cu mine. Puric, cine a mai fost. Și am făcut un examen foarte bun, a fost un spectacol celebru. În anul ăla am luat toate premiile mari din România, tot ce se putea lua. „Peer Gynt” a lui Ibsen am făcut și am venit la Timișoara, în mod normal m-au solicitat ăștia de aici, directoarea de atunci, doamna Nicoară, să vin în mod natural la Timișoara. Mi-au creat un post fictiv, la Deta, că era oraș închis Timișoara.
Marcel Tolcea:
-N-aveai cum, că n-aveai buletin.
Ștefan Iordănescu:
-Aveam buletin de Timișoara, dar era închis la repartiție, că era oraș mare. Mi-au creat un post fictiv la Deta, județul Timiș, la Casa de Cultură. Așa că șeful de promoție a ales Casa de Cultură Deta, județul Timiș.
Marcel Tolcea:
-Ai avut pile la facultate?
Ștefan Iordănescu:
-Am crezut că da, dar n-a fost nevoie, pentru că eu am avut un sistem destul de dur de lucru în facultate. Adică, în primul rând, nicio relație cu maică-mea. Că aia era foarte complicat cu mine. Atunci când am intrat, bine-nțeles c-au zis, ăăăă, că-i maică-sa, că-i profesoară acolo.
Marcel Tolcea:
-Dacă era maică-ta, intrai din prima.
Ștefan Iordănescu:
-Ei, cam asta le-am zis și eu, dar, mă rog. Și atunci, un semestru, două în anul întâi a fost destul de complicat, că m-am chinuit să rup chestia asta. Așa că, săraca maică-mea n-avea acces la examenele mele, la repetiții, la nimic. Era interzis, n-avea voie să intre. Ea mi-a văzut un singur examen, mă rog, cu excepția celui de diplomă, că ăla era la liber. Nu, două examene mi-a văzut, din două, patru, șase, șase în trei ani, că în anul patru făceam la „Casandra”, deci mi-a văzut două examene pentru că s-au jucat de mai multe ori, pentru c-au avut așa de mare succes, c-au vrut să le vadă mai mulți și atunci comisia a venit de fiecare dată la primul examen, mi-a dat nota, după aia putea să vină oricine, nu puteam să mai interzic femeii să mai vină. Dar, în general, foarte tare am rupt-o, n-am avut treabă cu ea în facultate. Ea era profesoară cu un an mai mic ca mine.
Marcel Tolcea:
-Luase clasă.
Ștefan Iordănescu:
-Luase clasă, după. Când am intrat eu, avea anul patru.
Marcel Tolcea:
-Hai să explicăm. Fiecare an avea un profesor coordonator. Se lua clasă.
Ștefan Iordănescu:
-Și maică-mea era cu anul patru când am intrat eu, și după aia, când am ajuns eu în anul doi, ea a luat anul întâi. Ei, cu ăia mai mici ca mine…, că așa făceau și ăia mai mari ca noi, mai aveau grijă de noi, noi, de ăia mai mici și tot așa, că ne-am ținut așa.
Marcel Tolcea:
-Cu cine-ai fost coleg.
Ștefan Iordănescu:
-Nu știu dacă-i foarte relevant. Propriu-zis de la teatru eram eu, Mihai Constantin, zis acuma „Ranin”, care acuma-i director la Teatrul din Târgoviște. E destul de cunoscut. Face și scenografie el, chiar de curând a luat un premiu de scenografie. Și Radu Băieșu, băiatul lu nea „Guță” Băieșu. Ăștia eram strict la teatru.
Marcel Tolcea:
-Au fost patru locuri, dacă țin eu minte.
Ștefan Iordănescu:
-Nu, au fost trei…, nu. Au fost șapte locuri, și după anul întâi trebuia să optezi. Mai făceai un an de film și după aia, în anul trei, mai făceai numai cursurile teoretice de film. Ți-am zis că nu-ți mai dădeau pelicule, că era scump. Din anul întâi trebuia să optezi, că majoritatea (se schimba ponderea) cursurilor erau pe teatru, respectiv pe film. Și ăștia trei am fost în clasă, și dincolo, în clasa paralelă era asta, Maia, Puric, Cristina Oprean, care-i la actriță la Constanța. Mai mici ca mine, cu un an, erau, Mircea Rusu, George Alexandru, Cerasela Stan. Îi spun pe cei cu care am lucrat mai mult. Eu cu ai mei am lucrat mai puțin și cu cei mai mari ca mine, de la Olga Tudorache iar am lucrat mult. Acolo era Radu Duda, Verbițchi, Bădărău, care-i la „Odeon” acuma. Cu Maia am lucrat, că eram preteni foarte buni.
Marcel Tolcea:
-La Timișoara ai prins și festivalul dramaturgiei românești, în optzeci și… .
Ștefan Iordănescu:
-La Timișoara am făcut, înainte de ̓89, două spectacole, pentru că eu am plecat de la Timișoara.
Am venit pe cai mari aici, am luat toate premiile, cum ar fi acuma premiul UNITER, cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cei mai buni actori.
Marcel Tolcea:
-Ai fost un fel de „Titanic”, ai luat tot ce se putea.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Și am venit aici și mi-a zis doamna directoare, acuma trebuie să facem un spectacol pentru copii. Am zis că-i exclus să fac așa ceva, pentru că nu-i meseria mea și nu mă pricep. Eram pe cai mari. Era Grete aici, Grete Avram, era bărbatu-său, Robert Linz, care fuseseră colegi cu mine la facultate. Erau cu doi ani mai mari, terminaseră cu un an. I-am spus directoarei că-s colegii mei, generația mea și că facem noi de-ale noastre, din astea mai germane. A insistat și ne-a solicitat să facem piesa pentru copii, „Vrăjitorul din Oz”.
Marcel Tolcea:
-Ai și făcut-o.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Dar am zis că n-o fac. Era o chestie simpatică pentru copii, dar la teatru…
Am stat vreo trei săptămâni cu Grete, cu Robert, cu Ucu Haiduc, Adela Radin, Mihaela Murgu, Puiu Șuvăgău, Horea Ionescu la Bănățeana, la bere și-am scris un text, noi. Am luat povestea de bază a lui Frank Baum și-am făcut-o cu cuvintele lor. Fiecare și-a scris într-un fel textul, dar nu era o piesă pentru copii, deloc. Muzica pe care am ales-o, tocmai scosese Ilie Stepan jumatea aia cu „Rocku’ baroc” (dar el avea material pentru un disc întreg), i-am luat piesele, l-am mai pus să compună, că una dintre piesele care-a compus-o pentru „Vrăjitorul din Oz” a ajuns, după aia, celebră pe alte discuri ale lui. E vorba de „Câmpul de maci”. Și am făcut piesa asta ca o operă rock, pentru adolescenți, pentru tineri. Era foarte pirandelliană, la un moment dat, pentru că ăștia se supărau, nu le mai convenea piesa, ieșeau din piesă, plecau afară.
Marcel Tolcea:
-Căutau autorul.
Ștefan Iordănescu:
-Exact. Deci, era o rezolvare pirandelliană a actorilor, personajelor, care se revoltă împotriva autorului și unui subiect mult prea mărunt a ceea ce voiau ei să spună acolo. Și-am făcut spectacolul ăsta și-a avut, după cum probabil ții și tu foarte bine minte, foarte mare succes prin Timișoara, că era operă rock. Era altceva.
Marcel Tolcea:
-Da, da, da. A fost prima.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Am mai făcut după aia un spectacol, tot cu foarte mare scandal. Nu mai intru în detalii că-i foarte mult de povestit. Se numea „Noțiunea de fericire”, a lui Dumitru Solomon.
Marcel Tolcea:
-Nu știu de el.
Ștefan Iordănescu:
-Tot cu Stepan am făcut-o, împreună totul. Era o comedie foarte simpatică și drăguță, așa, cu ștaif, așa, scrisă de Dumitru Solomon. Se juca cu foarte mare succes la „Bulandra”, cu Ogășanu, cu Tamara Buciuceanu. Era o comedie drăguță. Și noi am făcut o piesă foarte serioasă și dramatică despre condiția intelectualului, din România socialistă din vremea aia, când nu era căldură, când nu era apă, el se refugiază în propriul lui creier.
Marcel Tolcea:
-Îmi dai voie să introduc un cuvânt care este total dispărut din limba română actuală, șopârle. Șopârla însemna ceva, un limbaj dublu, care făcea aluzie la o realitate, fără însă ca cenzura să fi putut însă să fie, să spunem… .
Ștefan Iordănescu:
-Ei, spectacolul ăsta nu era cu șopârle. Era de-adevăratelea.
Marcel Tolcea:
-Adică, spuneați de condiții grele, de tot ce-nseamnă.
Ștefan Iordănescu:
-Da, în mod explicit. Acuma, nu se scria și nu se zicea „Jos Ceaușescu!”, să ne înțelegem exact, dar restul… . Șmecheria de comedie a lui „Dolfi” Solomon, așa, simpatică și spumoasă, avea, de fapt, un substrat foarte profund. Eu am dat puțin la o parte comedia, a rămas foarte puțin. Am schimbat ponderea, ca să zic așa, și-am scos tot ce era borhot, ce era urât, ce era jos și am pus-o-n spectacol. Am avut 11 vizionări.
Marcel Tolcea:
-Ca să explicăm celor care ne urmăresc: o piesă nu putea să fie jucată, să fie prezentată publicului, decât în momentul în care comitetul de partid, de educație socialistă și cultură, prin anumite persoane, venea și dădea ok-ul pentru acest lucru.
Ștefan Iordănescu:
-Unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei, care era într-o funcție la comitetul municipal de propagandă de la partidul comunist român de la Timișoara, nu-i dădea drumul, că-i era frică.
Marcel Tolcea:
-Cine?
Ștefan Iordănescu:
-Coriolan Babeți. Pretenul nostru, de altfel. Cu parker, că toți eram cu parker pe vremea aia, cu coadă, cu plete, el cu barbă, eu nu, că mie nu-mi prea creștea pe vremea aia. Deci, eram cei mai buni prieteni. Mă, nu-i dădea drumul de frică. Vizionarea avea loc în fiecare zi. Adică, ei îmi dădeau ce trebuie să schimb în piesă, îmi dădeau în scris ce trebuie să schimb, a doua zi ne întâlneam și actorii mei jucau exact, dar exact același lucru. Deci, n-am schimbat nicio clipă nimic. În fine, au fost multe povești din astea în 11 vizionări. La un moment dat, întâmplător, pe la vizionarea a opta, ca să zic așa, îmi dă telefon maică-mea de la București să mă întrebe ce mai fac, și zic că lucrez la o piesă, dar că nu-mi dau voie cei de la partid să o lucrez așa cum o doresc eu. Probabil că voiau să scriu la Europa Liberă, nu știu ce voiau, dar îmi părea că, neapărat, au nevoie de scandal acuma în Timișoara. Când a auzit, săraca femeie, se duce despletită, disperată (repeta la Teatru Mic, era Săraru director acolo), la director. El o vede pe maică-mea plânsă și despletită și o întreabă ce face, iar ea îi spune că nu-mi dau drumul cei de la Timișoara să fac spectacolul. Ăsta, când a auzit, a dat telefon la cel mai tâmpit cenzor de propagandă de la București, de la comitetul central, se numea Eugen Florescu. Și vine pretenu Florescu. Eu, când am auzit că vine Florescu, am zis că-i gata totul. Știam că-i cel mai rău. Era inflexibil, știam de la București, de la vizionări. La el nu trecea nimic. Și vine. Se joacă spectacolul tot, așa. Tot așa l-am jucat. S-a jucat, după aia ne luau sus, la holul cu oglinzi, unde aveau loc discuțiile după vizionare, și ăștia disperați, cu pixurile tremurânde, ce să zică, că ăsta o să zică și mai rău decât ei, și ăsta zice, „ce-aveți cu tânăra regie românească?”.
Marcel Tolcea:
-Extraordinar!
Ștefan Iordănescu:
-„De ce vreți să creați probleme. Ce e? Spectacolul este, l-am verificat, exact textul care se joacă la Teatrul «Bulandra» în București, cel mai important teatru românesc, deci exact același text, nu se zice nimic altceva. De ce a trebuit să faceți 11 vizionări?”. La ăștia le-a căzut fața la toți, la pretenii mei, doamna Nicoară, „Cori” Babeți, domnul Ieremia, că era și el în comisia asta de vizionare, că era prim-regizorul teatrului. Florescu mi-a zis că ne vedem la premieră, mi-a urat mult succes, mi-a spus că-mi ține pumnii în continuare, pentru că fac treabă bună și că se vede c-am venit aici în teatru. Apoi m-a tras în celebru viitor balcon al revoluției și mi-a zis că a văzut exact ce-am vrut să fac în acest spectacol, însă n-are timp și nu merită să creeze acum un caz în Timișoara. Fusese și Herta Müller. De abia atunci fusese. Mi-a zis că nu au nevoie de cazuri, de chestii din astea, și că nu vrea să ne prindă cu spectacolul ăsta la București, că nu ne va fi bine.
Marcel Tolcea:
-Interesant.
Ștefan Iordănescu:
-Mi-a spus să-l jucăm aici și aici să rămână.
Marcel Tolcea:
-Mocnește aici și se stinge.
Ștefan Iordănescu:
-Da. Ceea ce s-a și-ntâmplat. Peste doi ani de zile, jucam la București. În ̓88. În ̓86 l-am făcut, în toamnă. Jucam la București pentru că între timp tipul căzuse. Nu știu ce se-ntâmplase cu el. Și nu mai era la comitetul de propagandă și ne-am dus cu spectacolul la București, l-am jucat la „Odeon”, la București. A fost foarte frumos. Mă rog. Și, după ce-am terminat chestia asta mi se cam acrise deja.
Marcel Tolcea:
-Fierea era.
Ștefan Iordănescu:
-Da, da, Adică eu tot scoteam spectacole și scoteam spectacole în timpul doi și trei, nu erau condiții bune de lucru aicea. Era și Opera pe capul nostru, repetam la tot felul de ore ciudate și-n timpi ciudați. Când eram mai încălziți pe scenă, se auzea unul cu trombonul. Nu erau condiții bune de lucru. Și, mă cheamă ăștia de la Arad să fac un spectacol. Erau colegi de-ai mei de acolo, Doru Iosif, Voicilă. Nevastă-mea, deja colabora cu ei, că nevastă-mea era pe vremea aia la Metropol și cele mai importante turnee le făceau cu teatrul din Arad. Acolo era o trupă, un teatru întreg la dispoziția mea. N-aveau Operă, n-aveau nimic. Era un teatru întreg la dispoziția mea. Aveau încă o Sală Studio, foarte bună. Aveau încă trei săli de repetiție, sală de balet. Era un teatru care-mi stătea la mână și atunci am decis să nu mă mai întorc la Timișoara. Colegilor mei de la Timișoara nu le-a venit să creadă când au auzit că plec. Într-adevăr, la Arad era un teatru care mergea foarte prost la public. Spre deosebire de Timișoara, care era full, la Arad era rece și slab. Am zis că merită să iau un teatru de la început. Ce-i mai bine decât să faci un teatru? Și așa eram coleg cu Doru, eram prieten, ne-am apucat să facem naveta pe CFR pe vremea aia. Și m-am mutat la Arad. Eu am făcut în doi ani, cinci spectacole, am mai chemat trei colegi de-ai mei, și-n ̓89, Teatrul din Timișoara era în cădere liberă. Nu mai avea public, și Teatrul din Arad era full. În anul ăla am luat toate premiile din țară. Deci, turnee, premii, în ̓89. Nouă ni s-a rupt filmul, în ̓89, cu revoluția, că altfel Aradul plecase foarte bine.
Marcel Tolcea:
-Hai să rămânem puțin în ̓89, pentru că, să ieșim din teatru și să mergem în stradă. În ̓89, în Decembrie, ai fost una dintre vocile din revoluție, la București. Rememorează, te rog, câteva… .
Ștefan Iordănescu:
-Am fost la Timișoara, în primul rând.
Marcel Tolcea:
-Ai fost la Timișoara, după aia te-ai dus la București.
Ștefan Iordănescu:
-M-am dus la Arad și după aia m-am dus la București. Am trecut și pe la Arad, că și acolo s-au întâmplat lucruri serioase. Poveștile astea cu revoluția eu le tot spun în fiecare an. Am avut și șansa. Așa s-a-ntâmplat, Marcel, că n-am avut un plan. M-am nimerit să fiu în 15 Decembrie la Tőkés, în față, că mă duceam la soacră-mea, care stătea în apropiere, că era ziua ei.
Marcel Tolcea:
-Te-ai bătut acolo?
Ștefan Iordănescu:
-Da, da. Așa a început, cu „ți-e foame, vrei un cap în gură?”. Nici acuma nu știu cui i-am dat capul ăla în gură, da’, mă rog. M-am nimerit să fiu acolo și m-am nimerit să asist la o întâmplare. Îl arestau pe unul, pe un bătrân. Era un om pe la Tőkés, pe acolo, pe la Biserică. Așa am aflat. Nu știu. Făcea ceva pe acolo.
Marcel Tolcea:
-Enoriaș.
Ștefan Iordănescu:
-Nu, nu era enoriaș. Era angajat, făcea ceva acolo.
Marcel Tolcea:
-Asta era în seara de 16 Decembrie?
Ștefan Iordănescu:
-În seara de 15 Decembrie. Nu știu ce m-a apucat, că nici acuma nu-mi explic. Aveam niște reminiscențe din facultate, că aveam un coleg, George Alexandru (săracul, s-a prăpădit), actor foarte bun, la „Nottara”. Și de film. Îl știți de prin filme. George avea o mare „calitate”: ta-su era colonel de securitate. El era mai tare decât un colonel de securitate obișnuit, pentru că era șeful școlii de la Băneasa, de securitate, și pe la el treceau toți securiștii. El îi cunoștea pe toți. El, altminteri, era un om foarte de treabă, așa, din câte l-am cunoscut. George avea tupeu foarte mare și el avea o fixă pe stradă să se bată cu milițienii, pe vremea aia. Pentru că avea, cum se zice, argumente ca să scape întotdeauna. Și toată facultatea, când venea o patrulă de milițieni se lua de ei. Și avea chestia asta, „ți-e foame, ia un cap în gură?”, lua cascheta, jucam fotbal cu ea etc., etc., etc.. Nu era sănătos la cap, dar, de asta spun că avea protecție înaltă. Putea să scape și scăpa întotdeauna și i-a scăpat și pe alții. Și aveam chestiile astea de la George și nu știu ce m-a apucat, că terminasem facultatea de mult deja. Din ̓85, până în ̓89 trecuseră câțiva ani, eram deja un regizor destul de bine ridicat, ca să zic așa, în picioare. Nu știu ce mi-a venit. Nici acuma nu-mi explic. Cred că era ceva în aer. Am avut faze din astea de tip George Alexandru și m-am dus la ăla care… erau patru tipi, deci, erau patru, atenție, și eu eram singur. Mă rog, nevastă-mea, în spatele meu. Și i-am zis la unul dintre ei, părea să fie șeful, actele la control (asta era tot chestie de la George). I-a căzut fața.
Marcel Tolcea:
-Plus că tu aveai freză, erai îmbrăcat cu parker.
Ștefan Iordănescu:
-Exact aceeași conformație o aveam. Aveam un parker negru pe mine. Și, după aia zic, „ți-e foame, vrei un cap în gură?” și i-am dat. S-a speriat. Pe unul l-am împins. Erau grilaje pe vremea aia, că era un demisol, acolo, sub Biserică, l-am împins pe ăla, și-n clipa aia a sărit lumea, că eu mă întâlnisem cu doi băieți. Unul era Adi Kali, care-a ajuns și unul era Mircea Chinezoni, zis „Bega Bluse Band”. Și atunci, ăștia doi care erau în spate au sărit și ei și a început bătaia cu ăia, și-a sărit lumea pe ei, că altfel nimeni, nimic nu zicea. Știi cum, se făcuse, așa, un cerc în jurul nostru. I-am capturat lu ăla căciula, că avea o căciulă de blană de iepure, era în civil. I-am zis nevestei să vină cu mine și să ne strecurăm prin mulțime, să dispărem de aici, I-am lăsat pe ăia. S-au oprit tramvaiele. Mă rog. Când ieșeam, îi auzeam pe ăia țipând, „să-l punem pe linia de tramvai și să pornim tramvaiul”, chestii din astea, groaznice.
Marcel Tolcea:
-Și la București?
Ștefan Iordănescu:
-După aia, am făcut multe prostii pe aici prin Timișoara, în 16 și-n 17, noaptea, împreună cu Lucian Lichiardopol și cu Mihaela, cu nevastă-sa și cu Victor Udan. După aia, împreună cu Lucian, am făcut niște poze din 17. Pozele-s făcute înainte de Duma, de Costică, și-s poze cu camioane care ard și cu fum în fața Consiliului Județean. Sunt, sunt și la Muzeul Revoluției, că le-am dat. Ideea noastră atunci era să ajungă, cumva pozele astea, să facem să ajungă cumva, undeva, la cineva. Îi cunoșteam pe unii la Biblioteca Americană de la București, că ne mai lăsau să mergem pe la filme, pe la evenimente. Ăsta era planul nostru, să mergem la București, să ne suim în tren cu Lucian. Că pe 19 am crezut că aici totu-i pierdut, că nu se mai întâmplă nimic, mai ales după ziua aia de 18, cu-mpușcatul la Catedrală. Că noi am participat la toate, am fost la toate. Ne-am dus să mergem la București, cu trenul de noapte. Erau controale de militari și la agenția CFR și al gară, c-am vrut să mergem și la gară. Țineau liniile de București, erau patrule de militari. Am decis să mergem la Arad, că de acolo nu ne controlează nimeni, nu ne caută nimeni. Și ne-am dus frumos la Arad, dimineața, la șase, cu trenul nostru de navetă. Ăla era pe linia șapte, opt. Ne-am dus pe la mesagerie, pe acolo. Nimeni nu era. Pe linia întâi și doi erau ăia cu câini, cu automate, cu nu știu ce. Prin spate nu era nimeni. Ne-am dus la Arad, m-am dus la teatru, i-am bobinat pe toți, și pe Voicilă, viitorul Erou al revoluției. Au fost foarte drăguți oamenii de acolo, și ăla de era secretarul de partid și directorul de atunci. Au fost foarte impresionați când le-am povestit ce s-a întâmplat la Timișoara. Că nu știau. Nu știau mare lucru. Ne-am dus la București și acolo iar am participa la o groază de evenimente interesante, cum ar fi meeting-ul din 21, după aia, spargerea din 22, dimineața. Am intrat în comitetul central. Am făcut tot felul de chestii și pe acolo. Îi chemasem pe Mircea Rusu, care era la Piatra Neamț, pe Aștilean, Dan Aștilean e actor la „Bulandra”, care era pe vremea aia la Baia Mare, i-am chemat să vină la București să facem…, cu Maia (Maia era la București), cu Radu Băieșu. Așa că am făcut revoluția totală a facultății noastre.
Marcel Tolcea:
-Ce părere ai despre caietele Teatrului Național?
Ștefan Iordănescu:
-Ei, trebuie să-ți spun că e oarecare poveste cu caietele Teatrului Național. Adică, după părerea mea, ele au pornit foarte bine acum 10, 15 ani. Era Ciprian Marinescu care se ocupa. El scotea revista „aTeNT”, care era tot a Teatrului Național și era mai bună decât „Scena.ro” din ziua de azi. Era o revistă foarte bună. Din păcate, la Timișoara, la Teatrul Național, din varii motive, compartimentul ăsta, secretariat literar, a cam dispărut. Adică-l mai ține doar Codruța Popov care are și multe alte sarcini și care se ocupă și ea cât poate de chestia asta, dar e un compartiment care nu poate să funcționeze practic c-o singură persoană. N-are cum.
Marcel Tolcea:
-Tu ai fost doi ani director acolo…
Ștefan Iordănescu:
-Trei ani jumate.
Marcel Tolcea:
-Trei ani jumate. Adi Botnaru a fost atunci.
Ștefan Iordănescu:
-Noi am creat o echipă, Dorian Branea, Botnaru, Dinu Pârvulescu. Erau opt în departamentul ăsta. Înainte de a veni eu, Mariana Coruțiu, fostă Voicu, era secretar literar și eu am adus opt tineri și-am făcut un departament, că de-aia funcționa, că aveam imagine, aveam comunicare, aveam tot ceea ce trebuie. Aveam și foarte multe proiecte. Ei se ocupau, fiecare era coordonator de câte un proiect. Apoi a fost o perioadă foarte frumoasă. Deci, caietele de acuma, din păcate, din cauza lipsei de personal local (colaboratori sunt de la București), nu mai au, după părerea mea, anvergura pe care o aveau caietele lui „Cip”.
Marcel Tolcea:
-Unde e teatrul românesc, azi, în Europa?
Ștefan Iorgulescu:
-În Europa? Nu e foarte vizibil.
Marcel Tolcea:
-În ciuda faptului că sunt regizori foarte vizibili, personalități.
Ștefan Iordănescu:
-În clipa de față nu lucrează niciun regizor român în străinătate, într-un teatru important. Nimeni, chiar nimeni.
Marcel Tolcea:
-În încheierea interviului, te-aș întreba, care sunt regizorii tăi preferați din România? Și să-mi spui, cel puțin două-trei spectacole care ți se par interesante.
Ștefan Iordănescu:
-E foarte greu să-ți dau un răspuns civilizat la întrebarea asta.
Marcel Tolcea:
-Dă-mi unul necivilizat.
Ștefan Iordănescu:
-Nu știu. Eu am fost influențat de cei mai mari ca mine. Mi-au plăcut spectacolele generației mai apropiate de mine, Mănuțiu, Dabija, Frunză. Pot să zic mai mult, dar îi zic pe cei trei că-s mai vizibili. Deci, m-am simțit confortabil să vin imediat în urma lor, aproape de ei și am foarte mulți regizori preferați din generația tânără, că eu sunt destul de la zi, adică-mi place să-i văd, adică-mi place foarte mult, Cristi Popescu, Bobi Pricop (Bobi Pricop îmi place chiar foarte mult), fetele, Catinca Drăgănescu, Carmen Vidu. Afrim e foarte interesant de foarte multe ori, numai că lucrează prea mult.
Marcel Tolcea:
-Mulțumesc. Mulțumim celor care ne-au urmărit. Ștefan Iordănescu, regizor, om de teatru timișorean, revoluționar (în sensul frumos al cuvântului) și, mai ales, prieten. Mulțumim!
Pentru vizionarea întregului interviu, accesați secțiunea Podcast!
