Aniversări

1, Slavco Almăjan 2. Vasile Barbu şi S.L.A. din Uzdin

1. Petre Stoica va publica, în Secolul XX, nr. 2-3/1978 un articol entuziast (nu lipseşte sintagma „mare poet”) care ilustrează un tip de relaţie. Scrie autorul „Arheologiei blânde”: „Prin aspect formal, poemul lui Slavco Almăjan se înfăţişează prin versuri tăiate ferm şi cu asprime, imprimând un ton nu o dată gâfâit. (…) Poetul urmăreşte expresivitatea (mai întotdeauna dură şi rece) în detrimentul melodicităţii, aşa cum o făceau expresioniştii. Dincolo de aceste trăsături caracteristice poeziei lui Slavco Almăjan, reţinem şi câteva contururi ale unei lumi de legendă şi folclor, specifică zonei geografice în care poetul îşi are obârşia: Banatul iugoslav.”

Mai mulţi exegeţi scriu despre relaţiile lui Slavco cu poezia lui Marin Sorescu şi Nichita Stănescu. Mihai Ungheanu adaugă: „Mai este apoi vizibilă o mare familiarizare cu marele patrimoniu poetic românesc. Slavco Almăjan este un poet crescut din chiar tulpina poeziei noastre şi miezul limbii române. Pictoriţele din Uzdin… vorbesc, ca toţi din sat, o limbă română de atlas lingvistic bănăţean, o romanitate cu parfum, şi aceasta este limba vorbită de Slavco Almăjan. Dar ceea ce-i este propriu şi îl face inconfundabil este acea pecete a visului, a traversării aeriene a spaţiului, a propriilor universuri care ne semnalează enigma.”

Slavco Almăjan, scriam în „Literatura Banatului”, reprezintă momentul schimbării, trecerea de la poezia tradiţională a Provinciei la literatura sincronizată cu scriitorii iugoslavi ai generaţiei sale. Este remarcat de Ion Miloş în „Ce-i de făcut”, text polemic important pentru proiectele tinerei literaturi române din Iugoslavia. Debut în volum cu „Pantomimă pentru o după-amiază de duminică” în 1968, moment important pentru literatura de limbă română din Banatul iugoslav. „Bărbatul în stare lichidă” (1970), romanul „Noaptea de hârtie” (1970), antologia „Din lirica iugoslavă”, antologie apărută la Albatros în 1973, definesc opţiuni literare importante, într-o literatură care trebuia să aibă în vedere un anumit public. „Liman trei” (1978) şi „Labirintul rotativ” (1983) se numără printre cărţile care reorientează poezia de limbă română din Iugoslavia. E o „reorientare” cu consecinţe majore pentru literatura română din Banatul iugoslav, condiţionată până la el nu de relaţia cu momentul literar iugoslav, ci cu tradiţia rurală a locurilor. Poetul îşi va valorifica imaginile poetice în filme. Primul sat naiv din lume recuperează extraordinara istorie a „picturiţelor” din Uzdin. De altfel, Slavko Almăjan va descoperi echivalenţe poemelor sale, ca acestei „Balade a intrării în oraş”:
„Creşteau în ochii mei casa şi curtea/ Şi bradul din curte creştea/ În risipa laudei din inima mea//Păsări veneau cu imnuri solare pe aripi/ Cu amintiri de iarbă veneau/Cu cântecul lor tânăr/ Să mă atingă încercau// Şi casa era plină şi curtea era plină/ Şi un armăsar cânta în curte la flaut/ Visul îmi era vecin şi ploaia îmi era vecină// În curtea în care creştea/Norul îmbrăca ie/ Şi vântul în ied se transforma/ Precum odată în copilărie// Apoi a venit Tata şi a zis/ Plecăm/ Şi am plecat/ Spre trotuare mergeam/ Cum mergea spre fântână izvorul cu apă balcanică/ Am privit înapoi cum priveam adesea pe geam/ Şi casa noastră era tot mai mică// Am avut doar timp să întreb Unde/ Şi să mă-nspăimânt/ Eram deja departe de bradul din curte/ Şi-n palmă mirosea a iarbă şi-a pământ.”

Constelaţia simbolică a universului tradiţional (casa, curtea, bradul/copacul, păsările, armăsarul/caii, iedul/mieii, fântâna, izvorul) poate fi descoperită la toţi autorii importanţi ai de-teritorializării, de la Marin Preda la Nicolae Labiş. Înainte de a fi autorul spectacolului poetic dominat de visul eliberator, Slavco Almăjan este un scriitor al amintirii: al repetatelor întoarceri acasă.
Taina, locul, moştenitorii, pâinea, gura, trupurile (umbrele) oferă, la alt nivel, dubla natură a fiinţei solicitate de două lumi. Poarta zăpezii poate fi citată tocmai pentru a vedea cum „omul locului” optează pentru imaginile poeziei. Compus cu minuţie, poemul traduce un ritual purificator – cel al trecerii „dincolo”:
„Au scos cuţitul cel mare/Au aprins focul şi au deschis cartea /Porcul dormea dus// E nefiresc să tăiem porcul atât de dimineaţă/ A spus cel ieşit din casă/ Mai bine să ne odihnim//Timpul trece cu lentila lui gigantică/ Începuse să ningă zăpada să crească/ Atunci zise unul cu pălărie/ Mai bine ar fi să plecăm la vânat// Ideea e adevărată şi înspăimântătoare/ Şi unul câte unul uită porcul şi cuţitul / Dar nu găsiră poarta zăpezii.”

Surpriza, în stilul „ghicitorilor” din Scoarţa, arată cât de importantă a fost lecţia lui Vasko Popa şi ce efect a avut ea asupra poeziei tinere din Iugoslavia. Şi dacă aici descoperim doar semnele vieţii la ţară, există poeme ca „Descoperirea fanfarei” care, în spiritul blândei arheologii a lui Petre Stoica (al doilea e un model de reală eficacitate) inventariază detaliile unei lumi magnifiate de amintire. (2) Aş cita Descoperirea fanfarei pentru juxtapunerea sintagmelor tipice (dar şi acut bănăţene, costumbriste) şi el ecolog, şi el tentat să vorbească în numele naturii ameninţate de civilizaţia devastatoare. Un final şagalian trage cortina:
„Imaginea fanfarei/ În cartea amintirilor se proiectează/Mărul din grădină şi cuibul său/ Peste sat zbiară”. Într-un frumos eseu publicat în „Orizont”, Dorin Tudoran trimite la ideea unui Banat interior – un Banat sufletesc în volumul unor limite suportabile, Liman 3.
Liman 3 este adresa poetului din Novi Sad. Este noul său domiciliu, de poet şi de fiinţă exponenţială a civilizaţiei citadine.
“Contaminat de suprarealism e Slavco Almăjan nu prin proliferarea dicteului automat, ci prin exaltarea virtuţilor creatoare ale visului, prin explorarea inconştientului, depozitar al marilor arhetipuri şi simboluri poetice.”

Aici se desparte Slavco Almăjan de Vasko Popa şi de Petre Stoica, duşmani ai reveriei şi sentimentalismului, excursiei onirice. Slavco Almăjan e mai latin, cu ochii îndreptaţi către civilizaţiile echilibrate, dar şi către avangardele lui Popa, Miodrag Pavlovici sau Tristan Tzara. Propensiunea către proză îl întoarce, nu o dată, către spaţiul matricial, de unde extrage personaje, toposuri, mituri identitare. Dintre numeroasele schiţe ale volumului Pianul cu păianjeni (Ed. Libertatea, 1991) le-am alege pe acelea care păstrează imaginile unei geografii locale şi, evident, enigmele ei. Citabilă în întregime pentru ralierea la tradiţia lui Urmuz dar şi a urmaşilor săi e „Pasiunea secundă”:
„Multe lucruri deveniseră neclare, iar amintirile greu descifrabile./Cătiţa lui Ionaşcu găsi nisip în mâncare deşi uşile şi geamurile rău închise de o săptămână. Ariana lui Năvis găsi un lacăt în dricală. Unele fenomene puteau fi uşor explicare, dar altele apăruseră prin surprindere, ca o minune. Adevărul era că frătuţii şi bufenii aveau obiceiurile lor, ştiau prea bine ce înseamnă când femeia îşi uscă cămaşa pe gardul vecinului. Frătuţii şi bufenii aveau lăutarii lor, poveştile lor de muncă şi de tristeţe şi mai aveau câini buni care lătrau la şopârle şi la vânt. Pierga lui Goanţă, tatăl Minei lui Filinescu se trăgea dintr-o familie de frătuţi. El ştia să facă ţuică de bucate şi să împletească funii de rogoz. Lung timp se credea că şi bunica Minei ar fi fost dintr-o familie de frătuţi. Această femeie chipeşă şi vorbăreaţă avusese un destin ciudat. Se măritase mai întâi cu un bufean.”

Istoriile cu frătuţii şi bufenii, cu oamenii enclavelor arhaice din Banatul de odinioară, unii veniţi din Oltenia pentru a se aşeza aici (bufenii!) amintesc de ţinuturile imaginare ale lui Ştefan Bănulescu, dicomesianul. Apar femei fatale, bărbaţi cu pasiuni ciudate: Banatul bufenilor şi al frătuţilor se revarsă într-un ţinut fantastic, marquezian. Se deteritorializează nu doar prin migraţiile secolului XX, ci şi prin imaginarul ofensiv/cuceritor al Naratorului.

O carte bine articulată a Marianei Dan, „Construcţia şi deconstrucţia canonului identitar”, e aşezată sub semnul acestei fraze a lui Slavco Almăjan: „Problema identitară nu exprimă o atitudine de perspectivă, ci de actualitate: fenomenul nu prezintă realitate regională sau o realitate alternativă, ci o stare a necesităţilor logice care, evident, nu vorbesc despre sfârşitul lumii, ci despre identificarea aparenţelor, despre interioritatea esenţială”.
Dialogul lui Slavco Almăjan cu Marina Kalkan din ultimul număr al revistei „Lumina” ilustrează prezenţa marelui poet, într-un moment aniversar.

2. Despre Vasile Barbu şi Societatea Literar-Artistică din Uzdin scriu Aurel Turcuş, Ion Marin Almăjan, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Eugen Dorcescu, dar şi Adrian Păunescu, Adam Puslojici, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Ion Vieru, dar şi autori din Republica Moldova, din Serbia, din toate părţile României prin care au trecut mesagerii din Uzdin. Scria Aurel Turcuş: „Fără falsă modestie afirm că tot ce face – şi face mult – cenaclul <> este un lucru european. De ce la Uzdin? Pentru că Uzdinul este un puternic şi cel mai de vest centru românesc din lume al trăirii adevărate a spiritualităţii românşti. Aici totul, dar totul, e folclor, totul e poezie, dinamism spiritual tradiţie publicistică şi culturală. Iar în ceea ce priveşte răspândirea publicaţiei <> în toată lumea, e că avem uzdinenţi… prieteni în toată lumea…”.
Poetul, publicistul Vasile Barbu, preşedintele Societății Literar-Artistice „Tibiscus”, e omul care defineşte valenţele afirmative ale acestui loc mirabil, ale, cum spunea poetul Aurel Turcuş, „românismului bănăţean”.