În excepţionalul volum „Brâncuşi şi muzele sale”, Doina Lemny, cel mai de seamă brâncuşolog de azi, se opreşte cu atenţie asupra relaţiilor bâncuşiene şi contestă paginile în care Petre Pandrea scrie despre relaţiile lui Brâncuşi cu Maria Tănase. Ce scrie, în cartea sa, Petre Pandrea?
„Când a fost la Paris şi la New York, Maria Tănase i-o cântase mereu la ureche statuarului celebru (melodia «Colea-n grădiniţă, Sub bolta de viţă», care se cânta la noi de o jumătate de veac). Cântăreaţa avea o adoraţie pentru Brâncuşi împinsă până la fetişism. S-a certat cu Brâncuşi când a ştampilat-o ca «bocitoare» şi a sfătuit-o să iasă din zaiafeturile boierilor şi să ajungă la marele bocet antic şi la cânt, la operă şi la recital, iar nu la crâşmă. Pentru muzica vocală, sculptorul avea o înaltă preţuire”.
Scrie Doina Lemny: „Vă spun de unde porneşte. Am făcut şi eu cercetări. Pe mine mă deranjează această legendă, deşi până la urmă, legendele sunt frumoase. Dar chiar porneşte din nimic. Să vă spun de unde porneşte. În primul rând, ca document, există o singură fotografie, care se află la Biblioteca Academiei. M-am interesat şi în 1931 Brâncuşi era la New York cu altă expoziţie…”.
Cineva i-ar fi fotografiat din întâmplare…
„Un avocat şi un scriitor român, Petre Pandrea, care e citat peste tot, a scris o carte despre Brâncuşi. Mie mi-e greu să-l citesc. Am citit-o, dar sunt atât de furioasă pe ce minciuni şi năzdrăvănii spune omul ăsta…”
Petre Pandrea a murit în 1968, după ce, în 1959, fusese condamnat la 15 ani închisoare. Eliberat în 1964, publică, în 1967, „Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”. Petre Pandrea a trăit cum puţini trăiesc patriotismul local; integrat cum puţini se integrează în geografia regională a României. Petre Pandrea a scris mereu „amintiri şi exegeze”, aşa cum putem citi şi în „Memoriile mandarinului valah”, volum postum din 2020.
Dacă e să punem în valoare strategiile regionale ale scriitorilor din anii treizeci, am putea descoperi, în Petre Pandrea, un spirit activizant, dinamic, legat ca nimeni de orgoliul local: este autor de iniţiative teribile, uneori paradoxale, de solidarizări politice care pendulează între extrema dreaptă şi cea stângă. După perioade petrecute în închisorile comuniste (în anii cincizeci), Petre Pandrea nu rămâne în „afara lumii”, nu transmite mesaje dintr-un loc care nu mai este al său. Nu este un intelectual dominat de resentimente. El nu este exilat ca alţi confraţi ai săi, fixaţi ani şi decenii în puşcării sau siliţi să rămână peste graniţe. Lumea şi adevărurile sale nu s-au devalorizat. La închisoare, sub interdicţie, el a rămas în Centrul lumii, fiindcă acolo a putut să afle secrete teribile de la personalităţi exponenţiale ale lumii prin care a trecut. Acolo se mutase Centrul. El are de depus mărturii extraordinare, el poate să invoce marile secrete ale timpului său. Fiindcă a fost mereu la dreapta celor foarte mari, foarte importanţi, el cunoaşte adevăratele biografii, el poate scrie adevărata istorie. El cunoaşte adevărurile ultime. Tainele cele mai bine păzite ale statului sunt ştiute doar de el, atoatecunoscătorul. El a deţinut şi deţine cheile salvării României. El este cel care a prezis – lui i s-au împlinit toate profeţiile. În numeroasele sale autoportrete, multe realizate în închisoare, rămâne încrezător în steaua sa. Îşi cunoaşte valoarea. Altfel, el pare mai degrabă un explorator, un curajos care poate pătrunde – şi pătrunde – într-o lume plină de primejdii. Şi are, ca toţi exploratorii, reperele lui: „Am venerat părinţii, ca toţi valahii şi-mi iubesc familia, mai presus de orice. Sunt pentru familiile unite, indestructibile. Sunt mândru de naşterea mea în provincia mea, ambele umile. Copiii mei au primit ordine solemne ca să-mi aşeze osemintele în mica mea patrie dincolo de Olt, dacă voi muri în Statul ilfovean sau în străinătate. Nu m-am înţeles cu patria română condusă de Statul ilfovean, fiindcă am factură de cosmopolit, de internaţionalist, de mondialist, dar nu-mi suport graniţele patriei mari terfelite şi o prefer pe cea mică, fiindcă omul nu este cămilă nomadă, ci o plantă sau un copac cu rădăcini înfipte adânc în sol. Eu nu sunt din categoria stejarilor inflexibili, dar nici o trestie elegantă. Nu sunt – oh, nu! – salcia plângătoare. Nu sunt brad arginitiu şi elegant, deşi mi-ar fi plăcut. Sunt un nuc rotat, cu rădăcina fuziformă, cu fructele în amar înveliş şi dură coajă. Îţi trebuie răbdare ca să ajungi la miezul hrănitor şi dulce”.
Textul este scris în închisoarea de la Aiud, în 1963. „Statul ilfovean” evocă aceeaşi distanţare de Bucureşti – distanţare pe care o trăiseră alţi autori importanţi ai Tradiţiei. Sunt rânduri testamentare, importante pentru omul care a trăit mereu sub ameninţarea finalului. E un testament care subliniază importanţa locului naşterii – apartenenţa la un anume loc care îi asigură identitatea.
Dacă recitim paginile pe care Pandrea le scrie despre Doamnele care au onorat biografia brâncuşiană, vom observa că Maria Tănase… lipseşte. În „Memoriile mandarinului valah” nu se aminteşte de Maria Tănase. Există „Şapte portrete de mari românce”: „Visez să mă concentrez într-o vară, într-o toamnă, o iarnă şi o primăvară şi să scriu o carte densă despre 7 femei valahe: Martha Bibescu, Regina Maria, Cella Delavrancea, Maria Cantacuzino, şi trioletul infernal al Anei Pauker, Vetura Goga şi Elena Lupescu… Au fost regine încoronate şi neîncoronate în Valahia puturoasă. Ce-ar fi dacă aş şterge-o pe Maruca Cantacuzino şi aş pune-o pe Maica Veronica?”
Elaine Feyre ar fi „o condensare şi o contaminare între mai multe femei reale feminine, care au trecut, ca prietene sa ca amante, prin viaţa lui Brâncuşi: Domnişoara Pogany, Peggy Guggenheim, Domnişoara Lane, Principesa X Nouche de Gramont”.
„M-am apropiat de sculptorul celebru cu îndrăzneală şi veneraţie, întâi la Paris. Nu mi-a fost uşor. După ce s-a spart gheaţa, sociabilitatea lui imensă m-a acceptat în «echipă». Spunea, ironic, că «are două sute de amici». Era homme du monde, în sensul bun al cuvântului, un prince paysan, un oltean de spirit mandarinal şi european. Între 1927 şi 1939 avea o înfăţişare şi structură de pater familias…”
„Am revăzut pe moşu (cum îi spuneau ciracii români) deseori şi în Bucureşti. El îmi îngăduia să-i spiun Neica, apelativ oltenesc de reverenţă pentru persoane în vârstă din sat şi din familie…”
Nu putea memorialistul să o reţină în familia lui – şi în amintirile lui – şi pe Maria Tănase?
Petre Pandrea este pseudonimul literar al lui Petre Marcu (n. 26 iunie, 1904, Balș, Oltenia – d. 8 iulie 1968, București), avocat, scriitor, publicist, memorialist și eseist român. Este autor al lucrării „Manifestul Crinului Alb”, care „a consternat și revoltat generaționiștii, chiar și pe cei apropiați, în afară de Mircea Eliade… fiind socotit un demolator al programului generaționist”.
Ca avocat, a pledat adeseori gratuit, patetic și ofensiv, cu o impresionantă investiție de inteligență și erudiție, în favoarea unor persoane sau organizații persecutate (periodizarea îi aparține): „1933‐1944, pentru PCR și israeliți; 1947‐1948, pentru PNȚ; 1953‐1958, pentru ordinele călugărești persecutateʺ. A fost arestat de patru ori în perioada 1940-1944, perioada maximă de detenție a fost atunci opt zile.
După ce comuniștii au preluat puterea, a fost arestat, pe 14 aprilie 1948, pentru implicarea acestuia într-un imaginar „complot Cambrea și închis la Ocnele Mari în perioada 19 decembrie 1948 – 3 martie 1952, fără a fi cercetat și condamnat, ci internat și uitat în închisoare.
Prin Sentința penală nr. 126/15 iunie 1959, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică și 8 ani de degradare civică. Judecătorii au decis confiscarea averii personale. I s-a imputat că „a ponegrit și calomniat în modul cel mai grosolan, tot ceea ce este în legătură cu Partidul Muncitoresc Român și cu statul democratic popular”, că „a întreținut legături cu elemente de frunte din mișcarea legionară”, „a afirmat și a insistat, că Demetrescu Radu Gyr, care a fost condamnat la moarte, este un foarte mare poet al țării noastre”.
A fost închis la Aiud în perioada 23 octombrie 1958 – 18 aprilie 1964, fiind eliberat în baza Decretului nr. 176/1964. Conform Deciziei nr. 28/20 august 1968, hotărârile judecătorești în baza cărora a fost condamnat au fost casate, iar Petre Pandrea achitat.
Petre Pandrea a fost ales post-mortem membru al Academiei Române (2013).
O parte din miile de pagini de jurnal confiscate de securitate au fost returnate familiei după un îndelungat proces de desecretizare, astfel că din anul 2000 a început să-i fie publicată sau republicată opera.
