În 1993, am avut şansa să particip la o reuniune a unei organizaţii neguvernamentale afiliate pe lângă Consiliul Europei, GERFEC, organizate de influenta fundaţie elveţiană Goethe la castelul din Klingenthal, lângă Strasbourg. Printre personalitățile remarcabile care au susţinut prelegeri s-a aflat şi una cu totul aparte. A.M. fusese, până în 1992, consilier al secretarului general ONU din acea vreme, Boutros Boutros Ghali, şi trăise în preajma celor mai influenţi bărbaţi de stat ai ultimilor cincizeci de ani în momente cruciale ale istoriei. Între altele, îi fusese caddy – asistent la jocul de golf – celebrului miliardar Prinț Shah Karim al Hussayni Aga Khan, unul dintre personajele importante dar și, trebuie spus, misterioase ale lumii. Este vorba despre al patrulea Aga Khan, adică imamul ereditar a peste 15 milioane de musulmani șiiți ismaeliți, ce pretinde a fi descendent direct din Profetul Mahomed.
Expertul în relaţii politice internaţionale şi în geostrategie a vorbit despre omenirea anului 2010. De fapt, prelegerea se numea „Hărţile necunoscute ale lumii” şi prezenta raportul de forţe pe mapamond nu în funcţie de teritoriul geografic, ci de aşa-numitele „teritorii calitative”, cum ar fi puterea armată, rezervele bancare, investiţiile în educaţie, rezervele de petrol, minerale strategice, de sare, apă. Ca să anticipez puțin tema articolului de față, atunci am aflat un amănunt ce mi se pare aproape imposibil de anticipat: palestinienii sunt un popor care aveau, atunci, raportat la numărul total al populației, cel mai mare număr de intelectuali. E drept, imensa majoritate se află în SUA sau în diverse țări ale lumii. Cu privire la alte raporturi, ţări mici geografic vorbind, cum ar fi Israelul, apăreau imense pe harta dotării militare, după cum România era o megaputere pe harta statelor cu rezerve majore în apă potabilă. Sigur, între timp, tehnologia cu privire la desalinizarea apei de mare a evoluat mult, dar nu despre asta vreau să scriu astăzi. Atunci am înţeles că nu cantitatea contează în evaluarea unui fenomen, ci expresia lui calitativă.
Aplicaţi cele de mai sus şi încercaţi să obţineţi o hartă a etniilor ce populează Timişoara, Banatul. Numeric vorbind, vom fi de acord că maghiarii sunt cei mai numeroşi. Dar dacă vom ţine cont de un alt criteriu, cum ar fi puterea financiară? Ei bine, atunci vom fi nevoiţi să acceptăm o realitate pe care o ignorăm de mai mulţi ani. Anume că arabii formează şi ei o minoritate etnică şi că puterea ei financiară o situează pe unul dintre primele locuri.
După care nu urmează nici maghiarii, nici germanii, nici sârbii. În opinia mea, aș opina că urmează romii.
De fapt, nu romii, ci clanurile de romi care au pus mâna pe o mare parte a centrului orașului fiindcă, așa cum bine știți, marea majoritate a etniei trăiește la limita subzistenței. Iar la nivel de județ, aș crede că italienii, de asemenea, sunt pe primele locuri fiindcă ei sunt marii latifundiari. Sigur, despre chinezi nu știm nimic, dar este evident că lumea lor merită un reportaj amplu…
Așa că revin la arabi și vă semnalez faptul că, într-un articol apărut acum câțiva ani, Călin Rus, directorul Institutului Intercultural Timișoara, scria că, în Timișoara trăiesc circa 1.000 de arabi care provin din Siria, Egipt, Liban, Palestina, Tunisia, Maroc și Irak. Conform altor cifre, în Banat ar viețui circa 3.000 de arabi, dintre care peste 80 la sută au cetățenia română. În mod evident, un rol important în constituirea comunităţii arabe la Timișoara l-au avut cei care au făcut studii universitare, în special la Universitatea de Medicină şi Farmacie, între, aproximativ, anii 1970-1989. Foarte mulți au preferat să rămână în România, astfel că unii practică medicina, fiind apreciați specialiști, dar majoritatea au afaceri, în special în comerţ şi servicii. Un cunoscut de-al meu îmi atrăgea atenţia că un procent foarte mare din casele de schimb valutar sunt ale unor patroni arabi, ca şi magazine alimentare sau mici restaurante. Ele fac parte de mult din peisajul citadin al orașului. În Franţa, de pildă, micile magazine de cartier deschise non-stop şi cu legumele cu gust bun sunt ale arabilor, dar asta, ține, evident, de o altă dinamică socială. În plus, nu mă pot abține să nu observ că, în România, afacerile constituie, în sine, și cea mai bună metodă de control. Nu colaborează cu cine trebuie, vin controale de tot felul peste ei! Iar când scriu „colaborare”, dați-mi voie să nu fiu atât de naiv încât să pot ignora faptul că Securitatea supraveghea îndeaproape studenții arabi din multe motive, între care și acela că, din pricini religioase, comunitatea arabă nu este una omogenă. Ba chiar existau și conflicte deschise. Dar aceste lucruri aparțin strategiilor unui trecut care, sper eu, nu mai sunt funcționale.
Acelei prime generaţii de absolvenți arabi, ai cărei membri vorbesc bine limba română şi s-au integrat fără probleme în comunitatea locală în urma căsătoriei cu românce, li s-au adăugat cei veniţi la studii în ultimii ani dar şi familii refugiate mai recent în urma unor conflicte din Orientul Mijlociu.
De fapt, comunități arabe există în toate marile centre universitare din România comunistă, dar comunitatea din Timișoara a venit, de curând, cu o inițiativă ce poate schimba întregul „desen” etnic: aceea ca arabii să fie recunoscuți ca minoritate etnică. Ceea ce, între altele, implică și reprezentarea lor în forurile de decizie locale și centrale. Lucrurile nu sunt însă deloc ușor de gestionat fiindcă, așa cum spuneam, lumea musulmană este divizată în sunniți și șiiți. Iar problema de reprezentare a musulmanilor în România este deja rezolvată de comunitatea turco-tătară din Dobrogea – veche de mai multe secole pe aceste locuri – care are deja un lider religios. Și, parcă asta nu ar fi de ajuns, cred că mai toată lumea știe că turcii nu sunt arabi, deci nu există nicio legătură de rasă. Ci doar de religie.
Nu-i așa că e greu de rezolvat un asemenea ghem de complicații?
