Datoria publică și libertatea

În 2024, România se confruntă cu o provocare financiară fără precedent. Datoria publică a ajuns în februarie la 843 de miliarde de lei (168,6 mld. euro), echivalentul a 52,4% din PIB. Doar în primele două luni ale anului, aceasta a crescut cu 57,8 miliarde de lei (11,5 mld. euro).

Se afirmă adesea că România are o marjă de manevră relativ importantă în comparație cu alte țări, care au o datorie publică mult mai mare (Japonia, Italia, SUA etc.). Este adevărat. Însă trebuie ea să o utilizeze realmente?

Argumentul cel mai popular în favoarea creșterii datoriei publice este că statul trebuie să se împrumute pentru a stimula economia. Dacă economia se dezvoltă, statul își va putea rambursa împrumuturile, deoarece veniturile sale fiscale vor crește. Însă, exemple concrete în care acest pretins remediu a funcționat nu prea există: foarte puțini conducători politici sunt dispuși să ramburseze împrumuturile publice în perioadele de creștere economică, deoarece aceasta i-ar obliga să-și reducă cheltuielile și să împartă mai puține cadouri electorale.

Pericolelele creșterii excesive a datoriei publice au fost semnalate încă de Adam Smith: „Când datoria publică crește până la un anumit nivel, nu există, cred, nici un exemplu în care aceasta să fi fost onest și integral achitată”. Într-adevăr, istoria – inclusiv cea recentă – este plină de exemple care arată că creșterea enormă a datoriilor, care apasă asupra multor țări, le ruinează. În prezent, se pare că nu mai puțin de 12 țări sunt în pericol de a intra în incapacitate de plată, pe lângă cele care au dat faliment în anii anteriori.

Aceste crahuri statale au consecințe grave: creditorii sunt nevoiți să-și anuleze o parte însemnată a creanțelor lor asupra statelor respective. Creditorii sunt în principal băncile și investitorii instituționali, iar anularea creanțelor lor afectează întreaga economie: criză bancară, financiară și economică, șomaj, falimentul caselor de pensii și de asigurări, reducerea sau anularea prestațiilor sociale promise de state ș.a.m.d. 

Pentru a opri această spirală negativă, statele realizează, de regulă, o „reformă monetară”, care nu este, de fapt, o reformă. După cum remarcă economistul german Roland Baader: „Nimic nu se schimbă, nici mania statului de a cheltui, nici complicitatea băncii centrale cu politicienii, nici frenezia polemică iresponsabilă a sindicatelor și grupurilor de interese, nici mentalitatea de aviditate și corupție nelimitată a cetățenilor. Singurul lucru care se schimbă este repartizarea averilor cetățenilor”.

Acest proces se desfășoară întotdeauna în același mod, deși în ritmuri diferite: în prima fază, populația este sufocată cu impozite și taxe, până în momentul în care noile creșteri ale dărilor către stat determină reducerea veniturilor fiscale sau întâmpină rezistență din partea cetățenilor.

În faza a doua, se recurge la arma secretă a politicii: creșterea datoriei publice și a masei monetare, în scopul de a menține la nivele joase rata dobânzii și, deci, costurile datoriei publice. Această expropriere ascunsă este practicată până când toată lumea simte dureros jocul care se joacă pe spatele său. Urmează exproprierea creditorilor, în scopul anulării complete a datoriei publice, operațiune prezentată ca „reformă monetară”. După care, acest „joc” sinistru reîncepe.

Datoria publică nu creează doar probleme economice, ci determină, de asemenea, restrângerea libertății și erodarea solidarității între cetățeni. Statul este în situația de a fi nevoit să se împrumute, deoarece și-a mărit câmpul de acțiune într-un mod iresponsabil și nu-și poate finanța activitățile prin venituri fiscale ordinare. O datorie publică mai mare echivalează, deci, cu creșterea rolului statului și amplificarea imixtiunii politicului în viața economică și socială, în detrimentul soluțiilor private, bazate pe piață și pe societatea civilă.

Acumularea de foarte multă putere de către statul-leviatan și intervenția acestuia tot mai amplă în diverse domenii ale vieții private și sociale, cu interdicții, dispoziții și reglementări, determină reducerea câmpului libertății individuale. Activitățile productive devin din ce în ce mai încorsetate de birocrație, iar dependența cetățenilor față de stat crește.

În final, creșterea cheltuielilor bugetare și a datoriei publice dă naștere unei lupte acerbe între grupurile de interese pentru obținerea unor subvenții cât mai generoase din partea statului. În această bătălie, iese la iveală egoismul acestor grupuri: fiecare speră în secret să obțină cât mai multe subvenții, ajutoare de stat, reduceri, scutiri etc., pe care să le suporte ceilalți cetățeni, prin impozite, taxe și redistribuiri de venituri și avere provocate de inflație. În modul acesta, se erodează coeziunea socială, deoarece, fiind supuși unor sarcini fiscale din ce în ce mai apăsătoare, oamenii ajung să creadă că sunt obligați să facă prea mult pentru semenii lor, chiar dacă o mare parte a banilor ce le sunt luați ajung în buzunarele birocraților.

Datoria publică subminează, de asemenea, solidaritatea între generații. Căci, o datorie publică ridicată înseamnă că generația actuală consumă bunuri pe care nu ea le-a creat. Într-un mod necugetat, ea transferă sarcina întreținerii sale asupra generațiilor viitoare, care trebuie să facă față faptului că strămoșii lor au trăit cu mult peste posibilități. Chiar și din punct de vedere etic, datoria publică este, deci, reprobabilă.

Problema care se pune la ora actuală în multe țări din toată lumea este de a ști dacă factorii decidenți sunt capabili să renunțe la această politică iresponsabilă și periculoasă, ori vor periclita pacea socială, libertatea și prosperitatea – în mod conștient sau inconștient, nu are importanță. Deși stoparea creșterii datoriei publice are numeroase avantaje, acestea nu sunt evidente, iar simpla lor existență nu este suficientă pentru a determina abandonarea acestei politici păguboase. Este necesară, deci, continuarea reflecției pentru găsirea unor noi mecanisme care să permită cetățenilor să impună mai multă chibzuință conducătorilor politici.

 În cazul României, judecând după cele întâmplate în cele peste trei decenii care au trecut de la căderea comunismului și mai ales în ultimii ani, speranța că elitele românești sunt capabile să regândească organizarea, funcționarea și finanțarea statului este deșartă. De aceea, în cazul acestei țări, mijloacele principale pentru salvgardarea sănătății financiare a statului și evitarea pericolelor creșterii iresponsabile a datoriei publice sunt constrângerile externe, reprezentate de procedura de deficit excesiv (EDP) a UE, consultările periodice cu FMI cu privire la respectarea articolului IV din statutul acestuia și de condițiile impuse de UE pentru acordarea celor 29,2 miliarde de euro fonduri europene – alocate prin „Planul Național de Redresare și Reziliență” (PNRR).