De ce a eșuat comunismul?

Sondajele de opinie arată că nostalgia după comunism este încă un sentiment puternic în România: aproape jumătate dintre cei chestionați consideră că regimul comunist a fost un lucru bun pentru această țară și că în perioada comunistă se trăia mai bine decât în prezent. Ei cred că un control cuprinzător al economiei de către stat ar aduce mai multă prosperitate și mai multă justiție socială și vor mai multă planificare și mai puțină piață. Această credință ignoră însă faptul că regimul comunist nu s-a prăbușit din cauza unui accident al istoriei sau din întâmplare. El a eșuat, deoarece a avut grave defecte de concepție.

În primul rând, comunismul nu a adus bunăstarea promisă de Marx și adepții săi, deoarece a desființat proprietatea privată și piața liberă. Prin „socializarea mijloacelor de producție” (numită eufemistic „naționalizare”, „etatizare”, „colectivizare” etc.), au dispărut stimulentele create de proprietatea privată pentru a munci, a economisi și a investi, precum și informațiile oferite de piață cu privire la raritatea și utilitatea bunurilor de capital (mijloacelor de producție – în limbajul economiei politice marxiste). Chiar dacă statul a fixat administrativ prețurile bunurilor de consum, iar cetățenii au putut deține cantități limitate de asemenea bunuri, nu a mai existat niciun proces economic natural prin care să se formeze valoarea factorilor de producție (resurse naturale, capital, mână de lucru, cunoștințe tehnice și organizatorice etc.). Din punct de vedere instituțional, comunismul a constat în desființarea economiei de piață și înlocuirea acesteia cu economia planificată, iar aceasta în primul rând în așa-numitul „sector I” (producția de mijloace de producție).

În aceste condiții, administrarea întreprinderilor a fost tratată ca o simplă problemă de contabilitate și statistică. Lenin a spus că, pentru a conduce o întreprindere, este suficient să ști să citești, să scrii, să socotești și să ai câteva cunoștințe de contabilitate („socialismul este înainte de toate contabilitate” – lozincă des citată în epocă). Regimul comunist a cultivat „mitul inginerului” (L. Boia) și a promovat știința, însă i-a deportat, închis și exterminat pe indivizii întreprinzători (numin-du-i denigrator „dușmani de clasă”, „chiaburi”, „speculanți” etc.). Statul comunist a alocat resurse importante pentru învățământ și educație, însă nu a cultivat spiritul antre-prenorial, ci, dimpotrivă, l-a înăbușit, iar fără acesta populația a rămas săracă.

În al doilea rând, economia planificată s-a caracterizat prin „constrângeri bugetare slabe”, în sensul că a tolerat numeroase situații în care întreprinderile de stat au putut supraviețui chiar și în cazul în care au înregistrat pierderi persistente, și anume prin ajutorul financiar al statului. Consecința a fost că economia a fost lipsită de mijloace de identificare și eliminare a metodelor de producție ineficiente.

Constrângerile bugetare slabe au fost justificate ideologic prin teza că, spre deosebire de piață, planul alocă factorii de producție și repartizează bunurile de consum și serviciile în mod „științific”. Mai mult, faptul că, în comunism, unele întreprinderi pot lucra cu pierderi, în timp ce în capitalism toate întreprinderile sunt nevoite să obțină profit, a fost prezentat chiar ca o dovadă a superiorității economiei socialiste.

În realitate, fără piață și prețuri, cadrele de conducere de la toate nivelurile economiei comuniste au ignorat raritatea factorilor de producție, ceea ce a provocat o imensă risipă de resurse materiale și umane.

Al doilea factor care conferă valoare bunurilor este capacitatea acestora de a satisface anumite nevoi. În economia de piață, utilitatea bunurilor și serviciilor este relevată, la fel ca raritatea, de prețuri. Important este faptul că, așa cum nu necesită un sistem exhaustiv de informații detaliate despre originea și natura rarității, deciziile și comportamentele raționale nu necesită informații prea ample cu privire la utilitate. Sistemul de prețuri reduce complexitatea cu care se confruntă participanții la viața economică la un număr ușor de aflat și de înțeles: prețul exprimat în formă bănească. Participanții la viața economică au nevoie doar de cunoștințe parțiale pentru a se comporta rațional, iar prețurile constituie informații suficiente pentru aceasta. Mai mult, prețurile oferă informații pertinente pentru luarea unor decizii raționale atât producă-torilor/vânzători, cât și cumpărătorilor/ consumatori.

În economia planificată, în care statul deține cvasitotalitatea factorilor de producție și are puterea de a-și impune regulile economice, deciziile importante cu privire la producție, consum și prețuri sunt luate de către organul central de planificare și, în ultimă instanță, de către conducerea superioară de partid și de stat. Acest mod „științific” de stabilire a volumului și structurii producției și consumului, precum a mărimii și structurii prețurilor (prețurile relativa) a dus însă la apariția a ceea ce eminentul economist maghiar J. Kornai „economie de penurie”.

Departe de fi fost o societate a belșugului, așa cum au promis fondatorii marxism-leninismului și cum susținea propaganda oficială, comunismul a fost un sistem social-economic al penuriei generalizate. Astfel, în România anilor ’80, în plină „epocă de aur”, principalele produse alimentare (carnea, uleiul, zahărul, untul) și benzina erau cartelizate, iar a sacrifica pentru consum propriul vițel era o infracțiune, deoarece autoritățile au decis că animalul trebuie dat gratis la fondul de stat. Era, de asemenea, ilegal ca țăranii să vândă la alte prețuri decât cele prevăzute în mercurialul stabilit de către autorități cartofii, ceapa, fasolea și celelalte produse agricole pe care încă le mai puteau produce pe micile loturi individuale, ori ca orășenii să meargă și să cumpere direct din sate asemenea produse. Miliția făcea dese razii prin piețe și pe șosele și confisca produsele agricole pe care le găsea. Toate aceste fapte au alimentat, fără îndoială, atmosfera de nemulțumire surdă care, până la urmă, a scos mulțimile în stradă la Timișoara, București și în alte orașe în decembrie 1989 și este de mirare că ele au fost uitate atât de repede de nostalgicii comunismului.

În al treilea rând, o problemă importantă cu care se confruntă o economie modernă este numărul aproape nelimitat de modalități tehnice în care poate fi produs un anumit bun. Acesta poate fi fabricat din diverse materiale, cu diferite tehnologii și combinații de factori de producție, într-o mare varietate de modele și sortimente etc. Ca urmare, pe lângă fezabili-tatea tehnologică a unui proiect economic, este necesară calcularea rentabilității acestuia. Căci, fără a ține seama de costurile, veniturile și beneficiile implicate de un anumit proiect, evaluarea sa tehnică nu are nici un sens. Faptul că acesta este viabil din punct de vedere tehnic nu implică neapărat că este oportun din punct de vedere economic. După cum am menționat, conducătorii economiei comuniste de la toate nivelurile au ignorat costurile implicate de procesul de producție, prețurile, profiturile (numite ostentativ „beneficii”) și pierderile, ceea ce a dus la producerea unor bunuri al căror cost a fost adesea mai mare decât venitul obținut prin livrarea producției către beneficiari sau vânzarea lor către populație. Nici măcar un dictator comunist „genial” sau „cu față umană” nu a putut stabili structura rațională a producției în termeni de cost, valoare, preț și calitate.

În al patrulea rând, comuniștii au presupus că, pentru a-și realiza concepția economică, este suficient să socializeze mijloacele de producție prin metodele menționate, să dea afară vechile conduceri ale întreprinderilor private și să pună în locul lor „consilii ale oamenilor muncii”. Conform învățăturii marxiste, noua ordine economică va înflori (În faza superioară a societății comuniste”…„toate izvoarele avuției colective vor țâșni ca un torent), deoarece muncitorii vor primi plusvaloarea însușită înainte gratuit de către capitaliști sub formă de profit. Marxiștii au ignorat însă faptul că socializarea este doar începutul unui proces îndelungat și dificil și că, până când „visul de aur al omenirii” se va împlini, întreprinderile trebuie gestionate în practica de zi cu zi. În această ocupație prozaică, oamenii puși de ei la conducerea întreprinderilor au eșuat lamentabil.

Una din erorile învățăturii marxiste a fost că a presupus că, după ce birocrații și directorii comuniști vor prelua de la vechii proprietari conducerea întreprinderilor, economia va funcționa la fel ca înainte sau chiar mai bine. Deși statul comunist a școlarizat numeroși ingineri și economiști și a numit în funcțiile de conducere a economiei exclusiv membrii de partid, „nomenclatura” („noua clasă” – M. Djilas) nu a putut și nu a avut interesul să adopte decizii economice raționale.

Caracteristica esențială a economiei planificate a fost ordinul și supunerea („economie de comandă”). Fără motivația reprezentată de proprietatea privată și fără cunoașterea produsă și relevată de piață, alocarea factorilor de producție și repartizarea bunurilor de consum nu s-a putut face decât prin forță brută. Afirmația că „scopul fundamental al noii orânduiri este ridicarea bunăstării întregii societăți” a fost la fel de falsă ca denumirea de „democrație populară” (sic!?) dată unor țări comuniste din Europa și Asia. Adevărata natură a comunismului a fost totalitarismul.

Nu este surprinzător, deci, că chiar și capitalismul „sălbatic” a produs mai multă bunăstare decât cel mai „adevărat” comunism. De aceea, dezideratul societății românești nu poate fi revenirea la comunism, ci finalizarea reformelor necesare pentru funcționarea economiei de piață. Cu alte cuvinte, ceea ce îi trebuie cu adevărat României este mai mult capitalism, nu reverii nostalgice.