„E ciudat că tocmai noi…”

Timpul, 27 septembrie 1878

E ciudat că tocmai noi, aceia cari n-am susţinut niciodată valoarea absolută a Constituţiei române, noi, cari am dovedit de atîtea ori că organizaţia la care ea dă naştere, potrivită numai cu naţiuni c-o dezvoltată industrie, e prea costisitoare pentru un popor agricol ca cel românesc, sîntem astăzi în poziţia de a o apăra faţă cu acei cari au creat-o, faţă cu elementele acelea cărora Constituţia de astăzi le-a dat viaţă. Fără îndoială Constituţia noastră liberală a anticipat într-o direcţie formarea unei clase de mijloc care nu exista şi, admiţînd existenţa ei, a stabilit o organizaţie în care această clasă formează organul cel mai important al vieţii statului. Constituţia, negăsind însă nici industrie naţională, nici negoţ naţional, a trebuit să-şi umple golul cu acel noian de profesii liberale, adică de oameni fără de nici o ocupaţie, advocaţi, aspiranţi la funcţiuni şi funcţionari în disponibilitate la acel proletariat al condeiului care de jure face parte din colegiul al III-lea din oraşe, dar cari de facto nu plătesc nici dările şi nu împlinesc nici datoriile colegiului IV, şi apelează mereu la aceşti oameni, dîndu-le preponderenţa şi dominaţiunea în stat. E lesne de înţeles de ce aceste elemente trebuiau să fie liberale şi să ţie la Constituţie ca la pînea de toate zilele, pentru că, într-adevăr, ce-ar fi ei fără de Constituţie? N-ar fi nimic, pentru că nici nu merită de a fi nimic; pentru că nici avere au, nici ştiinţă au, nici vro altă calitate care să-i facă apţi de a juca vreun rol în statul român. Cu toate acestea, abia s-au văzut la putere şi călcările legii fundamentale au fost atît de dese încît noi, cari sîntem departe de-a fi amici ai Constituţiei, în înţelesul absolut şi apostolic al cuvîntului, ne-am văzut siliţi a o lua în apărare. Într-adevăr, conservatorii, pentru cari statul şi participarea la guvern nu sînt deloc condiţii de existenţă, ci pentru unii implică sacrificii personale, pentru alţii împlinirea unor datorii cătră patrie ca o sfîntă moştenire de la părinţi, conservatorii, zicem, izbutiseră a ţine guvernul ţării în linişte şi cu orînduială cinci ani de zile de-a rîndul, lucru neauzit de la introducerea Constituţiei încoace, de cînd toate ministeriile avuseră un trai efemer. În cinci ani însă suferinţele personale ale tuturor doritorilor de posturi, a tuturor advocaţilor de provincie se sporiseră într-un mod înspăimîntător.

Putere cu orice preţ era deviza lor.
Într-adevăr, cu grozav şi ruşinos preţ au cumpărat puterea. Nici un partid, nici cea din urmă nuanţă de partid conservator n-a fost în stare de-a cumpăra cu aşa preţ puterea. Turcofili la Mazar Paşa au încheiat alianţă cu ruşii; duşmani sîngerînzi ai convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, ei au iscălit-o cu propriile lor mîini; ei, duşmani ai militarismului, au îndoit regimentele de dorobanţi, făcînd din 16 treizeci şi două şiurmînd acea vestită lege fizică conform căreia corpurile cad în orice clipă următoare în pătrat, liberalii noştri au confundat justiţie, administraţie şi legislaţiune, devenind ei judecători, legiuitori şi putere administrativă (cu ocazia renumitului proces contra cabinetului Catargiu de ex.), apoi ei au declarat război turcilor, ei vor înstrăina mîne Basarabia, ei au dispus contra legilor rechiziţii, adică atingerea proprietăţii private din partea statului ş.a.ş.a. Ce dezminţire mai grozavă i se putea da liberalismului de la noi decît tocmai faptele d-lor de doi ani şi mai bine ? A ajunge tocmai la contrariul celor ce susţinuseră nu este oare dezminţire destulă? Promiteau desfiinţarea dărilor pe băuturi spirtoase, a monopolului tutunurilor, a capitaţiei, a timbrelor? Desfiinţat-au vro dare? Din contra. Capitaţia au sporit sub altă formă. Protestat-au cu jalba-n proţap la M. Sa Domnul contra convenţiunii comerciale ? Ce au făcut? Au iscălit-o. Cîştigat-a oare poporul românesc minte destulă pentru a vedea ce făgăduinţe deşerte, ce fraze de nimic, ce laude bombastice sînt acelea cu cari liberalii ajung la putere ? Asta e nenorocirea acestor oameni şi nenorocirea tuturor demagogilor din lume. Promit ceea ce nimenea nu poate face. Ei uită că viaţa unui popor, afară de legile scrise, e supusă la legi fizice pe cari nu le poate clăti nimeni din loc, apoi la legi economice, a căror urmări nu se abat prin fraze, ci numai prin muncă; ei uită în fine că orice fenomen social e foarte complicat şi întreţesut c-o mulţime de amănunţimi cari trebuiesc studiate şi că înlăturarea răului nu atîrnă numai de la bunăvoinţă, ci în cele mai multe cazuri de la adînca înţelegere a problemei. Dar dacă tendenţele partidului liberal ar fi numai teoretice, de a rezolva adecă cu bună-credinţă problemele vieţii statului, ele n-ar fi atît de periculoase. Răul stă într-altă parte. Toţi aceşti oameni vor ca ideile liberale să-i şi hrănească, să le dea de mîncare şi de băut. În momentul în care cei nevinovaţi dintre ei se conving că nu sînt în stare de-a face nimic, ei devin tot atît de corupţi şi de făţarnici ca şi şefii lor. Atunci fac concluzia următoare: Nu putem face nimic, dar totuşi putem rămîne la putere. Ţara păgubeşte în orice zi, dar noi cîştigăm; aşadar, ţara ca ţara, noi să stăm bine. La acest punct au ajuns acuma partidul liberal. Mulţimea nesucceselor politice înlăuntru şi în afară apasă greu asupra lor, situaţiunea a devenit mai puternică decît dînşii, ei sînt zdrobiţi de propria lor incapacitate. Dar pentru moment nu dispoziţia mahmuriei morale a liberalilor ne interesează, ci altceva.

Învăţat-a poporul românesc minte destulă pentru a vedea unde duce încrederea în oameni cari nu ştiu nimic, nu au nimic şi nu trăiesc decît din amăgirea naţiei? Aducă-şi aminte că noi n-am făgăduit niciodată decît orînduială şi statornicie şi seriozitate în afacerile statului. Orice am făgădui preste aceasta ar fi o apucătură demagogică. Noi nu putem făgădui decît o mînuire a puterii statului care să asigure o dezvoltare liniştită economică şi intelectuală. Nici glorie, nici cucerire, nici reduceri de biruri, nici poduri peste Dunăre, nici drumuri de fier prin Dobrogea, nici canaluri navigabile între Dunăre şi Marea Neagră, nici bănci naţionale cu milioane de fiţuici de hîrtie, c-un cuvînt nimic din toate astea nu promitem; ci ordine, legalitate şi, vrînd Dumnezeu, mai multă cultură temeinică şi generală (nu sporadică), astea lipsesc la noi în ţară. Acestea ce le spunem nu sînt un program, ci pur şi simplu călăuza oricărui om cu vedere limpede, care cunoaşte de ce avem nevoie mai mult. Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii şi departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vrun prisos de puteri nici chiar pentru întreţinerea vieţii normale a statului român şi că trebuie să fim zgîrciţi cu puţinul ce-l avem. Convingerea însă că sîntem economiceşte săraci şi ca popor relativ slabi ne va face cruţători cu banul şi cu sîngele nostru; ne va face să cunoaştem că armata noastră nu există pentru a apăra creştinătatea ameninţată, ci pentru a ne apăra pe noi înşine; că veniturile statului nu sînt pentru a hrăni clase numeroase de paraziţi, ci pentru a ţine în regulă viaţa statului prin organe serioase şi cu ştiinţă de carte şi, în fine, că întreg organismul nostru trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuinţe ale unui popor sărac.