Economia de piață are nevoie de reglementări pentru a proteja consumatorii și investitorii de fraude, angajații, de exploatare, vecinii, de fumul și noxele emanate de marile combinate ș.a.m.d. Modul în care se face reglementarea se întoarce însă adesea împotriva celor pe care încearcă să-i protejeze. Cauza este necunoașterea modului de funcționare a economiei de piață.
Un exemplu ilustrativ în acest sens este legea dării în plată a unor imobile, adoptată în România după numeroase controverse și obiecții (legea nr. 52/2020). Băncile au identificat numeroase lacune ale acestei legi, contestând-o la Curtea Constituțională în cca. 2.000 de cauze. Aceste litigii s-au adăugat la cele peste 1.500 de excepții ridicate în fața instanțelor de judecată la prevederile variantei anterioare a legii (legea nr.77/2016). Este necesară deci, reexaminarea acestor reglementări, ceea ce duce la o complexitate legislativă sporită. Nimeni nu mai știe cum se va aplica o anumită lege sau dacă ea va fi ocolită. Este sigur, în schimb, că numeroasele modificări ale legilor creează un risc sistemic, deoarece agenții economici adoptă strategii anormale pentru a se conforma.
Un alt exemplu este oferit de reglementările referitoare la testarea situației financiare a clienților. Autoritățile (în România: Banca Națională și Comisia Valorilor Mobiliare) impun instituțiilor de credit și firmelor de investiții să evalueze capacitatea debitorilor de a rambursa creditele (stress-testing) și să cuantifice riscul de nerambursare. Calcul riscului, care prin natura sa, este unul probabilistic, poate încuraja însă băncile și clienții să-și asume riscuri mai mari, ceea ce diminuează utilitatea acestui parametru pentru evaluarea stabilității sistemului bancar. Explicația rezidă în „legea Goodhard”, formulată pentru prima dată în 1957 de economistul englez Charles Goodhart și confirmată de numeroși autori, care au analizat problema măsurării și stabilirii obiectivelor în sistemele de evidență și de evaluare. Conform acestui enunț, dacă o variabilă economică este transformată în obiectiv de atins, ea încetează să mai fie un bun indicator economic. Cu alte cuvinte, o regularitate statistică tinde să-și piardă relevanța, dacă este supusă tensiunii create de necesitatea atingerii unui obiectiv referitor la ea.
Părerea larg răspândită în România, mai ales în rândul politicienilor, este că autoritățile cunosc riscurile cu care se confruntă economia și că băncile și alte categorii de participanți la viața economică încearcă să eludeze reglementările. Această concepție este însă eronată: opera de reglementare nu este un simplu joc între un reglementator omniscient și subordonații săi recalcitranți. Realitatea este foarte diferită de această imagine caricaturală.
Un alt exemplu este constituit de reglementările menite să protejeze consumatorii. Există, fără îndoială, argumente solide pentru protecția consumatorilor, însă cele mai bune mijloace de realizare a acestui obiectiv sunt piața concurențială și statul de drept. Consumatorii doresc, desigur, să fie protejați împotriva fraudei sau a șantajului. Modalitățile de dobândire a reputației caracteristice pieței libere, cum ar fi, de exemplu, mărturiile altor clienți, mărcile de fabrică, permanentizarea relațiilor de afaceri etc., limitează serios spațiul de manevră dolosivă al vânzătorilor. Tribunalele protejează, de asemenea, consumatorii față de pericolul ca vânzătorii să-i silească să cumpere bunurile pe care le oferă pe piață. Este important de subliniat că sistemul juridic actual din România se bazează pe principiul protecției proprietății private, însă, în numeroase situații, organele legislative sau executive pot confisca sau redistribui bunurile, ceea ce slăbește acest drept, fiind, deci, contrar veritabilei funcții a statului. Acesta nu este întotdeauna mijlocul adecvat pentru rezolvarea problemelor economice.
Un argument folosit adesea pentru justificarea protecției legale a consumatorilor este informarea incompletă și ignoranța publicului. Piața are totuși nenumărate mijloace pentru atenuarea acestei asimetrii informaționale: certificatele de calitate, garanțiile, vânzarea de probă etc. Spre deosebire de acestea, reglementările etatiste determină imperfecțiunea pieței și ineficiența alocării resurselor.
Piața concurențială poate gestiona chiar și situațiile extreme, cum ar fi, de exemplu, exploatarea salariaților, deoarece libertatea contractuală permite oricărui angajat să nu accepte un anumit post decât dacă este mulțumit de el. Cine nu este satisfăcut de locul său de muncă poate căuta altul.
Concurența liberă permite rezolvarea tuturor acestor probleme într-un mod care evită complicațiile create de reglementările etatiste. Acestea dificultăți sunt în principal următoarele:
1) Adoptarea unor reglementări creează adesea necesitatea recursului la noi reglementări pentru a corecta consecințele neprevăzute ale actelor normative anterioare. Apare astfel o cursă permanentă între realitatea economică și opera legislativă, care devine din ce în ce mai amplă și mai complexă.
2) Obiectivul reglementărilor este adesea obținerea de rente din partea statului. Guvernele nu protejează întotdeauna cetățenii împotriva amenințării cu utilizarea forței; dimpotrivă, ele impun cu forța o legislație fiscală și alte reglementări împovărătoare.
3) Normele de calitate minimale sunt populare în rândul cumpărătorilor, deoarece aceștia nu doresc să primească bunuri de slabă calitate. Este totuși posibil ca reglementările să impună o calitate inutil de ridicată. Standardele de calitate foarte înalte pot duce la penurie de bunuri și la prețuri mari, așa cum se întâmplă adesea în cazul locuințelor, de exemplu.
4) Reglementările excesive pot crea piață neagră și pot duce la creșterea costului vieții, ceea ce dezavantajează persoanele cu venituri mici și încurajează specula sau înșelăciunea. Reglementările restrictive pot determina, de asemenea, scăderea calității și penalizarea consumatorilor pe care pretind că îi protejează, deoarece provoacă limitarea ofertei, creșterea prețurilor, împiedicarea concurenței și limitarea posibilității de a alege.
În loc de a considera reglementarea ca fiind panaceul tuturor problemelor economice, atenția ar trebui concentrată asupra fluxului informațional între întreprinderi și piață. Nimeni nu știe dinainte ce informații se vor dovedi pertinente, cine anume le va obține și ce comportamente economice vor fi compatibile cu riscul pe care consumatorii doresc să și-l asume.
În principiu, există două soluții. Prima este planificarea centralizată: sistemul economic este ierarhizat pentru ca informația disponibilă să ajungă la factorii de decizie. Apare însă selecția negativă (hazardul moral), deoarece, în economia planificată, pierderile sunt colectivizate, iar câștigurile, privatizate. A doua soluție este un sistem descentralizat, adică o economie de piață. În acest din urmă caz, deciziile sunt luate de indivizii interesați, care dețin informații pertinente și ale căror comportamente economice sunt ghidate de profituri și pierderi. În mod practic, aceasta înseamnă că asumarea unor riscuri excesive, după regulile pieței, nu după părerea birocraților, este sancționată prin faliment, iar investitorii sunt recompensați pentru capacitatea lor de a anticipa viitorul. Întreprinzătorii sunt liberi să aleagă între diferite modele de afaceri și să inoveze în plan tehnologic sau organizațional. În fine, acest sistem economic permite consumatorilor să aleagă liber bunurile pe care doresc să le cumpere. În modul acesta, riscul sistemic este diminuat, iar alocarea resurselor este optimizată. În plus, procesele pieței liber concurențiale sunt mai rapide decât reglementările în rezolvarea majorității problemelor economice cu care se confruntă o societate (stabilirea a ce bunuri se produc, cât, cum și pentru cine).
Deși reglarea sistemului economic poate fi realizată în majoritatea cazurilor mai eficient prin mecanismele pieței libere decât prin intervenția statului, există totuși două rezerve. Prima se referă la modul de definire a pieței liber concurențiale, iar a doua, la stabilirea jurisdicției diverselor autorități de reglementare.
Definiția consacrată a pieței liber concurențiale se bazează pe criteriul gradului de concentrare. Cu cât o piață este mai concentrată, adică numărul participanților este mai mic, cu atât ea este mai puțin concurențială și, deci, intervenția statului pare mai justificată. Există însă și o altă abordare, care definește piața concurențială în funcție de gradul de deschidere, adică în funcție de posibilitatea intrării pe piață a noilor veniți. Obstacolele arbitrare cu care se confruntă aceștia sunt create de stat, iar rolul său ar fi să protejeze piața, adică să pună cât mai sus barierele respective. Obstacolele la intrarea pe piață penalizează însă consumatorii, deoarece împiedică realizarea unor eventuale proiecte economice rentabile. Spre deosebire de protecționism, costurile de intrare generate de procesele pieței libere reflectă raritatea reală a resurselor și determină rentabilitatea (sau nerentabilitatea) proiectelor de afaceri. Costurile de intrare pe piața liberă, cum ar fi, de exemplu, economiile de scară, efectele de rețea, fidelitatea față de mărcile de fabricație etc., sunt reale, însă nu sunt simptome ale ineficienței. Dacă un monopol este rezultatul unei eficacități superioare, adică deținătorul are un cost mai mic decât concurenții săi, cei care profită sunt consumatorii; dacă acest monopol dezavantajează consumatorii, există puține șanse ca el să poată fi menținut mult timp.
A doua rezervă se referă la stabilirea jurisdicției adecvate pentru o anumită autoritate de reglementare. Există situații, cum ar fi, de exemplu, cele în care apar așa-numitele „externalități” (efecte indirecte ale unei activități economice asupra altor agenți economici decât cel care desfășoară activitatea respectivă), în care mecanismele pieței pot fi excesiv de costisitoare din punct de vedere al societății în ansamblu. În acest caz, este necesară o formă de reglementare, însă adoptarea acesteia poate să nu intre în jurisdicția unei autorități naționale. De exemplu, emisiunile de CO2 sunt în mod clar de competența forurilor legislative internaționale.
Articolul de față nu este o pledoarie împotriva reglementărilor economice. Dimpotrivă, el arată că reglementările sunt necesare chiar și în economia de piață. Totuși, cea mai bună soluție în majoritatea cazurilor o reprezintă concurența liberă și procesele pieței.
