În România, narațiunea obișnuită despre egalitate este că acest „vis de aur al omenirii” este pe cale să se destrame. Bogații devin tot mai bogați, în timp ce majoritatea populației abia reușește să supraviețuiască, iar dacă guvernul nu va lua măsuri împotriva acestui fenomen de adâncire a inegalității economice prin creșterea impozitelor asupra averilor și veniturilor celor „bogați”, întărirea rolului „statului social”, fixarea „salariului minim” etc., lucrurile se vor înrăutăți și mai mult. „Bogații” vor continua să strângă averi uriașe (și, de obicei, nemeritate), pe care le vor scoate din țară, ori, și mai grav, le vor folosi pentru a obține putere politică, pe care o vor folosi apoi pentru scopurile lor malefice. După cum arată rezultatele sondajelor de opinie recente, sloganul luptei împotriva inegalității economice are un puternic sprijin popular.
Conceptul de „egalitate” are două sensuri diferite: egalitate de drepturi și egalitate de rezultate. Primul sens se inspiră din „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, adoptată în Franța în 1789 („Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.” – frază urmată însă imediat de alta, de inspirație colectivistă: „Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”); cea care a devenit ulterior dominantă a fost a doua frază și aceasta este proclamată formal în „Declarația universală a drepturilor omului” a ONU (1948), care recunoaște o serie de drepturi: dreptul la muncă, securitate socială etc. Acest prim sens al termenului „egalitate” este, evident, liberal și individualist, deoarece constă în recunoașterea demnității egale a fiecărui om, lăsându-i însă libertatea să-și croiască soarta în condițiile în care drepturile sale sunt respectate.
Al doilea sens este produsul unei concepții etatiste, care consideră că statul poate interfera cu rezultatele acțiunilor umane individuale și impune o repartiție a avuției și veniturilor conformă cu un model decis de deținătorii puterii, care conferă a priori drepturi unor indivizi asupra rezultatelor muncii altora. Problema este că, procedând în modul acesta, se creează, în numele egalitarismului, noi inegalități, de exemplu, între cei care trăiesc prin munca lor și cei care profită de constrângerea organizată și exercitată prin stat; ori, încă, între cei care au acces la puterea politică – instrument presupus al egalitarismului – și cei lipsiți de putere. Experiența istorică încheiată prin căderea comunismului arată că sistemul economic preconizat ca soluție alternativă la economia de piață – economia planificată – a creat inegalități mult mai mari decât cele din societatea capitalistă.
Egalitatea economică este definită prin compararea unor aspecte particulare ale situației materiale a unei persoane (avere, venit, șansă de a dobândi bunuri, grad de satisfacere a nevoilor etc.) cu elemente similare referitoare la alte persoane. Conform acestei abordări, diversitatea inerentă ființelor umane implică tratarea lor egală doar în privința anumitor aspecte, este adevărat, esențiale ale existenței lor, deși, în alte privințe, ele pot fi foarte inegale. Astfel, egalitatea economică este definită în termeni de distribuție „corectă” a averilor, veniturilor, șanselor de a face carieră, satisfacerii nevoilor, posibilității de a acționa în interes propriu ș.a.m.d.Această abordare implică însă că, în alte dimensiuni ale existenței lor, ființele umane sunt inegale și că este greu, dacă nu imposibil, ca oamenii să fie egali sub toate aspectele vieții lor.
În societatea românească, ideea de egalitate nu este nici foarte veche și nici prea puternic împământenită. Ea a fost adusă din Occident pe valul mișcărilor revoluționare de către elitele revoluționare pașoptiste, însă asimilarea sa de către o populație majoritar rurală, conservatoare, nu a fost deplină. În ceea ce privește elitele occidentalizante, nici ele nu au promovat-o decât parțial la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului XX.
Egalitatea a fost însă unul dintre elementele esențiale ale ideologiei comuniste. În realitate, egalitatea comunistă a fost egalitarism, adică ideologie bazată pe pretenția, irefutabilă în condițiile statului totalitar, că societatea românească poate fi modelată conform „visului de aur al omenirii” (N. Ceaușescu). Acest formidabil orgoliu intelectual presupune cunoașterea atât a obiectivelor membrilor societății – ca și cum infinita diversitate a acestor scopuri individuale poate face obiectul unui proces reducționist de sinteză globală –, cât și a celor mai bune mijloace de a realiza aceste obiective, adică o cunoaștere perfectă a procesului de interacțiune complexă care constituie societatea.
Ideologia comunistă egalitaristă a eșuat, printre altele, deoarece nu a corespuns naturii profunde a ființei umane și aspirației sale spre libertate. După cum a arătat F. Hayek în cartea sa, „Drumul către servitute” (1944), această ideologie generează tendința permanentă a statului de a limita libertățile individuale, ceea ce duce la totalitarism și înrobire generală.
După căderea comunismului, profund îndoctrinată din trecut, societatea românească a continuat să creadă în retorica egalitaristă a autorităților „emanate’’ din revoluție și a optat pentru menținerea unui stat redistribuitor. Ideea că statul poartă răspunderea pentru nivelul de trai al cetățenilor este împărtășită și în prezent de numeroși politicieni, de o mare parte a elitelor românești și, în general, de persoanele adulte din România, care nu se pot debarasa de trecutul „socialist’’, rămân receptive la ideile de colectivism, paternalism și egalitarism și rezistă reformelor politice, economice și morale necesare reintrării în normalitate.
Transformarea economiei planificate în economie de piață a necesitat privatizarea întreprinderilor de stat și restituirea pământului deținut de cooperativele agricole (CAP). Acest proces a produs o formidabilă redistribuire a averilor între statul român și cetățeni, pe de o parte, și între grupurile sociale și zonele geografice, pe de altă parte. Efectele sale au devenit imediat vizibile, deoarece averile existente la un moment dat generează în viitor fluxuri de venituri și poziții de putere.
Printre indivizii care au sesizat și au valorificat oportunitățile create de privatizare s-au aflat și numeroși membri ai vechii elite, care și-au folosit relațiile și vechea lor poziție în „nomenclatură” pentru a se „converti” în oameni de afaceri. Privatizarea a consolidat avantajele acestor indivizi bine plasați și i-a transformat în „baroni roșii”, cum i-a numit presa. Conflictele de interese între acești „îmbogățiți de tranziție”, respectiv între ei și restul societății au fost puternice și permanente, însă în România nu au dus la acte de violență, ori la mișcări sociale de amploare, cu excepția mineriadelor, care au fost mai degrabă acțiuni sprijinite de guvern împotriva opoziției politice, decât răfuieli între persoanele particulare. Interesele divergente și adesea conflictuale ale plutocraților erei postcomuniste au fost soluționate mai degrabă în stil à la roumaine prin neplata datoriilor (arierate), troc, „firme căpușă”, nerambursarea împrumuturilor luate de la bănci, coruperea birocraților, demnitarilor și magistraților, denunțarea penală a adversarilor ș.a.m.d.
Pe lângă privatizare, au existat și alte mijloace folosite pe scară largă pentru crearea și sporirea noilor averi: încălcarea embargoului impus de NATO în timpul războiului din Iugoslavia, fixarea prețurilor la energie și la alte produse declarate de „primă necesitate”, reducerile sau scutirile de impozite, taxele vamale protecționiste, acordarea preferențială de autorizații de import sau export, anularea datoriilor către bănci sau pur și simplu devalorizarea acestor datorii ca urmare a inflației etc.
Numeroase relatări de presă din ultimele trei decenii arată că aceste practici au proliferat și s-au extins treptat de la un sector economic la altul, dând naștere „capitalismului de cumetrie” (I. Iliescu). Ele au ajuns în cele din urmă la acest element-cheie al sistemului economic, care este sistemul fiscal, căruia i-au conferit caracteristicile actuale: impozite mici asupra averilor, pensii speciale, contribuții de sănătate și contribuții de asigurări sociale mari asupra veniturilor din muncă, reduceri și scutiri de impozite și alte avantaje fiscale, subvenții vizibile sau ascunse, slaba colectare a veniturilor bugetului de stat ș.a.m.d. Ca urmare, sistemul fiscal actual poate fi considerat faza finală a privatizării, atâta și așa cum s-a făcut în România. Acest sistem reflectă acapararea principalelor funcții ale statului de către grupurile de interese financiare și economice, care au devenit astfel grupuri socio-politice autonome.
După cum am menționat, averile actuale sunt o garanție pentru veniturile și pozițiile sociale viitoare. Iar ceea ce este adevărat pentru grupurile sociale este valabil și pentru familii. În mod normal, în societățile occidentale contemporane, circulația proprietăților este permanentă, dar redusă ca amploare. Formarea marilor averi într-o singură generație este, fără îndoială, un fenomen spectaculos, adesea scandalos și adesea admirat, dar excepțional. Soarta materială a familiilor se hotărăște pe parcursul vieții mai multor generații, deoarece depinde de numeroși factori: numărul moștenitorilor, educație, mariaje, mobilitate geografică, alegerea activității principale, șansă ș.a.m.d. În România, la fel ca în celelalte țări foste comuniste, importanța și rapiditatea transferurilor de proprietate au făcut ca acești factori cu acțiune pe termen lung să-și piardă importanța. Unii indivizi din generația matură la căderea comunismului au acționat nu pe baza puterii explicite sau implicite oferite de proveniența lor familială, adesea foarte modestă, ci s-au folosit pur și simplu de o ocazie nesperată, unică și efemeră de a se îmbogăți, dar care va influența, probabil, viitorul familiilor lor pe parcursul vieții mai multor generații.
Concomitent cu această îmbogățire peste noapte, transformările sistemice ale economiei și societății au dus la devalorizarea unor componente odinioară importante ale zestrei cognitive a indivizilor. Cunoștințe respectate, dobândite prin studii temeinice și de lungă durată, și-au pierdut caracterul de mijloace de ascensiune profesională și socială, prețuite tradițional de societatea românească și care și-au păstrat valabilitatea într-o anumită măsură și în comunism. Inginerii, cercetătorii, profesorii etc., au devenit mai puțin bine situați din punct de vedere social decât „buticarii”, „privații”, „bișnițarii” etc.
Suprapunerea acestor procese de privatizare și de redistribuire a creat un cadru social în care operațiunile lipsite de scrupule au devenit justificabile și, pentru anumite categorii de populație, pe deplin justificate. O formă de manifestare a acestui nou cadru social, caracterizat prin apariția și dezvoltarea sentimentului că totul este permis, este toleranța față de comportamentul indivizilor care încalcă legea. Într-un moment de cotitură a istoriei, totul pare posibil și este realmente considerat așa de către societate: atât urcarea pe culmi ale bogăției, cât și căderea în cea mai neagră sărăcie.
Problema este că acest fenomen înseamnă nu atât contestarea regulilor sociale ale vechiului sistem comunist, cât respingerea ideii că trebuie să existe reguli sociale, adică refuzarea oricăror limite impuse de societate intereselor individuale. Adepții privatizării au crezut că acest proces va elimina bazele vechii societăți comuniste. În realitate, privatizarea postcomunistă a dus neintenționat la subminarea ideii de societate însăși. Deși sunt mai puțin spectaculoase decât confruntarea deschisă a intereselor plutocrației, consecințele acestui proces de disoluție socială nu sunt mai puțin importante. Ele pot fi chiar foarte grave, deoarece, dacă „totul este posibil”, barierele naturale și morale ale răspândirii violenței în societate dispar.