Elevii cu CES între sălile de detenție și personalul specializat

“Multe persoane se întreabă ce înseamnă CES – cerințele educaționale speciale. Cerințele educaționale speciale sunt acele cerințe care derivă din nevoile speciale ale unor persoane, generate de existența unor disfuncții la nivel intelectual, senzorial, fizic, psiho-afectiv, socio-economic, cultural (MECTS – Ordinul 5574/ 2011).”

Conceptul de CES presupune o abordare care consideră că fiecare copil este unic, poate învăţa dacă este identificat tipul de învățare specific particularităţilor individuale ale sale. Curriculum-ul școlar trebuie considerat un instrument necesar care trebuie să fie flexibil, adaptabil la cerințele elevilor.

Educația incluzivă nu se referă doar la adaptarea curriculumului și a metodelor de predare, ci implică și crearea unui mediu sigur și susținător. Este important ca fiecare copil să se simtă acceptat și iubit așa cum este, și să beneficieze de sprijinul și înțelegerea celor din jur. Această abordare contribuie la dezvoltarea unei societăți inclusiv, în care fiecare copil are șansa de a-și realiza potențialul și a aduce contribuția sa unică în comunitate. Câteva dintre dezavantajele integrării copiilor cu dizabilității sunt:
– În unele situații acești copii sunt neglijați de către cadrele didactice întrucât nu au la dispoziție timpul necesar de a se ocupa de ei în mod diferențiat și nici nu dispun de pregătirea necesară pentru a putea contribui la recuperarea lor,
– Izolarea și autoizolarea copiilor cu dizabilități sau cu CES poate crește pentru că se mențin atitudini negative din partea celorlalți copii care îi acceptă mai greu;
Vor fi situații în care acești copii vor fi discriminați, ofensați de colegi, intimidați și jigniți;
– Pot apărea situații în care copii cu dizabilități sau cu CES vor fi puși în inferioritate, le va fi greu să se adapteze.
Înțelegerea și răspunsul la aceste cerințe educative speciale sunt esențiale pentru a asigura o educație de calitate și oportunități egale pentru toți copiii. Prin adaptarea curriculumului, a metodelor de predare și a mediului de învățare, se poate crea un cadru propice pentru dezvoltarea specifică a fiecărui copil cu nevoi speciale.

Responsibilitatea principală a gestionării comportamentului elevilor este a profesorului de la clasă. Cu toate acestea, unii profesori sunt depășiți de situație, nu au un management bun al clasei.

“În România trăiesc peste 72.000 de copii cu dizabilități. (Nu ni se spune câți “peste”). Marea majoritate a acestora, la vârsta școlarizării se lovesc de respingere, discriminare, abuzuri și în cele din urmă ies din sistemul național de educație sub diferite forme aparent legale (repetenție, exmatriculare, abandon), care maschează de fapt refuzul sistemului de educație de a-i școlariza.

Astfel, aproximativ 18.000 de copii cu dizabilități cu vârstă școlară sunt în afara oricărei forme de învățământ (din nou nu știm câți “aproximativ”), iar peste 31.000 se află izolați în școli speciale.

În întâlnirile avute cu doamna ministru Deca, în primăvara acestui an, 2024, despre elevii dizabilități sau cu dosar CES, care au dreptul să învețe în orice școală, aceasta a recunoscut că sunt probleme cu acești copii, dar că, până la toamnă, va găsi o soluție, poate într-o nouă lege a învățământului sau într-un amendament.
Și s-a ținut de cuvânt, cu avânt: săli de detenție!

Bravos, națiune! Curat, soluție, nene Iancule!

Căci, dacă nu poți stăpâni un elev “la clasă”, îl trimiți la sala de detenție, poate și cu alți colegi, și iei o pauză binemeritată, de o oră, ca să scapi de stres.
Mai spunea, stimata doamnă, că ar trebui o nouă lege care să se adreseze oricărui tip de abuz al celor care dețin un anumit grad de influență asupra elevilor și care exercită un comportament abuziv asupra acestora. Predarea trebuie să fie un act responsabil, în urma căruia elevii să rămână cu un sentiment de curiozitate și cu pasiune pentru ceva ce au aflat nou la clasă. Încurajarea unui elev din clasă care nu se descurcă, încurajarea colegilor de a participa la susținerea colegului, sunt practici la îndemâna, dar…. Ca să folosim limbajul politic, la modă: “sălile de detenție, în alte țări funcționează cu succes!”.

Dacă în legătură cu ce le convine guvernanților, expresia e uzitată până la uzură, când nu le convine “nu o uzităm!”.

“Respectul pentru capacitatea de evoluţie a copiilor cu dizabilităţi şi cu CES, focalizarea pe potenţialul de dezvoltare al acestora şi exprimarea încrederii în acest potenţial, trebuiesă fie crezul oricărui cadru didactic.”

Frumoase vorbe, prea frumoase pentru a fi adevărate, spuse de Ligia Deca, fostul Consilier Prezidențial pentru educație și cercetare, cel/cea care a coordonat proiectul ,, România Educată”, inițiat de profesorul Klaus în 2016, rămas la stadiul de coordonare.

Așteptam mai mult de la această doamnă, doctor în științe politice, mai ales că a susținut o teză, la Universitatea din Luxemburg, pe tema internaționalizării educației din România (!!!).

Dar, timpul trece și odată cu el și “ale tinereții valuri”, doamna uită că a reprezentat interesele a 11 milioane de studenți din 37 de state în relațiile cu structurile europene competente în domeniul politicilor educaționale pentru învățământul terțiar. Căci și uitarea “e scrisă-n legile-omenești!”.

Acum, ca ministru, studenții pot fi abuzați, hărțuiți, umiliți, drogurile pot “circula” prin școli, violuri în curțile școlilor, noi mucles, ne ocupăm de alegeri, ca doctori în științe politice, elevii și studenții din școli și universități, nu contează într-o țară, vorba lui nea Werner, eșuată, căci noi (eu, Ligia!) știm ce e aia eșuare, având studii masterate în domeniul managementului maritim și portuar.

De fapt, nea Ciolacu și tanti Deca nu au niciun interes să rezolve aceste probleme, pentru că vor să protejeze oamenii din sistem, de la profesorii abuzatori, la rectorii care închid ochii în fața abuzurilor.

Iată ce spunea un profesor cu mulți ani la catedră: “Nu toți părinții au avut șansa de a fi educați, respectiv capabili să achiziționeze abilități și competențe. Mulți dintre ei nici nu cunosc aceste noțiuni. Însă, de ce trebuie ca și în viața copiilor lor să se perpetueze aceasta neșansă? Cum anume participă sistemul de învățământ, Doamna Învățătoare, la sprijinirea celor care nu pot fi ajutați acasă și nu au nici resursele financiare la îndemână? Și să nu uităm de practica utilizată din ce în ce mai mult la clasele primare, unde 15 stau și privesc la modul în care se lucrează în clasă cu 5 -7 copii, considerați “vârfuri”. Vă asigur că cei 15, nu doar că se plictisesc, sunt neglijați și rămân fără chestiuni elementare, ușurința cu care toată lumea le întoarce spatele, dând vina pe părinți, alături de multe multe altele, fac din acești copii niște marionete ale acestui sistem de învățământ românesc, eșuat.

Constituie segregare şcolară organizarea claselor, grupelor pe criteriul statutului socio-economic al părinţilor, al familiilor, dar și pe criteriul performanțelor şcolare, cât și în funcţie de mediul de rezidență.”

Dupa înscrierea în școala de masă a copiilor cu CES sau cu dizabilități, apar alte probleme:
Cadrele didactice sunt ostile sau refuză să lucreze cu elevul cu dizabilități, nu își adaptează modul de predare. In cazuri extreme se ajunge și la mobilizarea părinților elevilor tipici pentru a solicita excluderea elevului cu dizabilități din școală. Se fac liste cu semnaturi, se înaintează memorii la conducerea școlii și la inspectorat. Se scade nota la purtare, elevul cu dizabilități sau cu CES este lăsat corigent sau repetent, este hărțuit, iar părinții sunt intimidați pentru a-l retrage din școală.

Școala aduce și aici argumente: elevul cu dizabilități nu s-a adaptat la cerințele și standardele școlii, are probleme de comportament, nu face față, nu înțelege, este agresiv cu ceilalți elevi și profesorii.

Copiii cu CES au nevoie de sprijinul nostru al tuturor pentru a avea acces la educație. Școlile trebuie să ofere şanse egale la educaţie fiecărui copil, indiferent de posibilităţile sale de învăţare, participare şi dezvoltare. Iar comunitatea trebuie și ea pregătită să accepte nevoile acestor copii.

Iată cum se desfășoară lucrurile într-o școală din Timișoara, după patru ani fără probleme, când se schimbă învățătoare la clasa a patra. Reprezentantul legal al copilului este chemat i se spune, la o “întâlnire amiabilă” cu conducerea școlii și cu un reprezentant al părinților.
De ce un reprezentant al părinților?

Pentru că, trebuie dat un motiv acestei convocări, despre care, părintele sau reprezentantul elevului, crede că este un lucru obișnuit, adică o întâlnire a conducerii cu părinții copiilor.

Reprezentantul părinților dă girul convocării “amiabile”, pentru că, de fapt, spune acest reprezentant, părinții sunt îngrijorați de soarta copiilor lor, care sunt deranjați de colegul lor, reprezentat aici de cel convocat.

I se sugerează acestuia că există școli speciale, care ar putea să-l educe pe “inculpat”, că acestea au un bun renume, etc.. Despre obligațiile școlii, ale cadrelor didactice, nimic! Despre soarta celui reclamat, de asemenea, nimic!

I se aduce la cunoștință reprezentantului legal că elevul că nu poate fi “stăpânit” de cadrul didactic și de aceea a fost mutat din prima bancă. În ultima (!!!).
Deci, în clasa pregătitoare și în următoarele trei clase a putut fi “stăpânit”, aflat în prima bancă, iar la schimbarea învățătoarei, în clasa a patra, după aproape șase luni, când a putut fi “strunit”, apare neputința de a-l stăpâni și singura soluție este aceea de a-l trimite cât mai departe de ea, în ultima bancă.
Probabil, ar spune unii, e vorba de confort și disconfort, de competență sau de inversul ei.

În paranteză: Într-o vreme, cu o lună înainte de marea grevă a profesorilor, FSE “Spiru Haret” mai propuneau și reintroducerea în lege a exmatriculării elevilor, amenzi pentru părinți, dar și ca nota la purtare să fie luată în calcul la admiterea la liceu sau BAC. Bravo FSE! Gândire de FeSE! Le aducem aminte acestor “FSE” ce spunea Thomas Szaz: “Un profesor trebuie să aibă o maximă autoritate și o minimă putere.” Închidem paranteza.

Reprezentantul legal propune ca el să fie prezent la orele de curs, pentru “stăpânirea” elevului superactiv, dar propunerea este respinsă.. Oare de ce, dacă situația este așa de gravă?

Despre această și multe altele despre elevii cu dosar CES poate într-un articol viitor cu mai multe amănunte și mărturii ale aparținătorilor aflați în această situație.
Nu era mai bine să angajeze fiecare școală doi-trei profesori-psihologi? La clasele de detenție e nevoie oricum de un supraveghetor sau mai mulți, după cum decurg lucrurile.

Doamna ministru știe toate acestea, i-au fost comunicate de multe ori, chiar de prea multe ori, pentru că nu o interesează. Domnia sa a fost în State și a adus lumină: săli de detenție!!! Unde, sigur, primii care vor ajunge vor fi elevii cu CES și cei cu dizabilități.
Pe ”că, n-așa, ei nu pot fi stăpâniți!

Despre obligațiile care țin de școală, obligațiile care țin de Minister, de inspectorate, din nou “mucles”, nu ne interesează, sunt alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei, astea sunt fleacuri, vin alegerile, am dat-o-n bară cu pensiile! Acum să pierdem și cu personalul educațional? Câți sunt cei cu CES și dizabilități? Sunt doar O CIFRĂ!, care pe noi nu ne îngrijorează. Cu Educația e altceva! Educatorii pot fi utili, pot influența electoratul, nu putem să-i pierdem și ei nu ne pot ajuta fiind stresați de Diza și CES, care le strică liniștea din clasă și-i obligă la îndeplinirea cerințelor din fișa postului.

Copilul cu CES are nevoie de condiţii de învăţare care să stimuleze şi să sprijine dezvoltarea sa, un curriculum adaptat şi individualizat. Adaptarea curriculumului la clasă pentru predarea, învăţarea, evaluarea diferenţiată se poate realiza prin: adaptarea conţinuturilor cantitativ şi calitativ, la potenţialul de învăţare al elevului; adaptarea proceselor didactice (metode utilizate, material didactic, timp de lucru alocat) nivelul de sprijin acordat elevului; adaptarea mediului de învăţare fizic, psihologic şi social; adaptarea procesului de evaluare (diverse proiecte şi produse scrise, orale, vizuale ale muncii elevilor). Și i se dă sală de detenție, pentru că, nu-i așa, copilul cu CES are nevoie de condiţii de învăţare care să stimuleze şi să sprijine dezvoltarea sa, un curriculum adaptat şi individualizat.

Mai zice “docomentul”: “Prin excepție, elevii cu cerințe educaționale speciale sunt preluați pentru a desfășura activitate cu personal specializat”. Ca și în alte cazuri, nu ni se spune cine e personalul specializat, în câte exemplare există în școli, sau, dacă întradevăr există. Căci, primii și permanenții ,, clienți” ai acestor săli vor fi elevii cu CES.
Dar, “Porumbelul Păcii” a ieșit din gura “decidentei”, a devenit lege, și de acum încolo se vor strădui să ne convingă că el există cu adevărat.

Acesta ar fi putut fi un pamflet. Dar, în afara bulei în care trăiesc decidenții acestei nații, realitatea bate filmul. Și realitatea e un film de groază pentru aparținătorilor copiilor cu dizabilități sau cu CES, care, după cum apare anunțul pe toate ecranele: Au dreptul să învețe în orice școală!

Prin introducerea sălilor de detenție se restrânge și chiar se răpește dreptul la educație al acestor copii. “Dacă un copil nu se poate adapta metodelor noastre de predare, poate ar trebui să ne adaptăm noi cerinţelor lui.” Ignacio Estrada

E important ca profesorul să se uite cu atenție la ceea ce fiecare elev știe deja și să clădească pe fundația respectivă. Din păcate, în România, asta nu se întâmplă, iar fișa postului nu prevede și descoperirea stilului individual de învățare și stabilirea unor strategii de învățare.

Pe scurt, profesorul trebuie să-și cunoască bine elevii și să-i învețe cum să învețe.

Ce educație primește un copil într-un mediu în care întotdeauna e altul vinovat?

Vinovații de serviciu vor fi mereu cei care vor fi trimiși în sălile de detenție.

Și știm care sunt aceia!