Cornel Secu
– Bună ziua, dragi cititori și dragi spectatori! Îl avem azi invitat în seria de podcast-uri ale TIM7 pe Constantin Duma, un celebru fotograf al Timișoarei și al României, cunoscut îndeobște ca „fotograful Revoluției din Decembrie ’89. Îl cunosc de mulți ani de zile și, prima întrebare pe care vreau să i-o pun este legată de cum a ajuns în Timișoara și cum a ajuns la fotografie și, mai ales, la fotografia de artă, fotografia de reportaj.
Constantin Duma
– Bună ziua, tuturor! Domnul Cornel Secu este una dintre primele persoane pe care eu le-am întâlnit când m-am stabilit la Timișoara, în 1975. Ca student al Facultății de Chimie Industrială, știam că în Centrul Universitar funcționează un cerc de fotografie. Acel cerc era la Casa de Cultură a Studenților și acolo m-am dus. Știu că era înainte de 1 octombrie, trebuia să ne înscriem și m-am înscris acolo. Domnul Cornel Secu era metodistul care a preluat, m-a intervievat și m-a catalogat acolo, un student cu speranțe pentru a învăța lucruri interesante în Timișoara, țin minte și acum. Eu am venit la Timișoara (mă refer la activitatea fotografică) deja după parcursul unui ciclu de perfecționare, pot să spun, de la Marghita, de unde sunt eu de origine, unde am coordonat activitatea liceului nostru de acolo, Liceul de Cultură Generală se numea atunci, unde aveam un cerc foarte bun și important pentru pregătirea elevilor. Acolo mi-am început și activitatea de presă, în 2 noiembrie 1972 am avut prima fotografie publicată în ziarul „Crișana”. Era vorba despre activitățile pe care le făceam noi toamna, când începea anul școlar, activități de muncă patriotică sau de practică agricolă mai exact. Acolo am avut parte de un cadru de profesionalizare deja important. Aveam în liceu un profesor, Valer Terdic se numea, cu el am făcut bazele fotografiei. Era foarte didact, foarte pedant și foarte riguros. Am făcut tot ce-nsemna învățarea aparatului fotografic, învățarea proceselor de prelucrare a fotografiei, de la tot ce însemna laborator, zona aparatului de mărit și a procesării chimice. Venind aici, în Timișoara, am găsit un cadru pe care l-am intuit ca unul elevat și de înaltă competiție. M-am simțit foarte bine și am avut parte de realizări și împliniri pe care nu le puteam avea, zic eu, în altă parte, la vârsta aceea, prin activitatea directă pe care am avut-o în sprijinul revistelor studențești, și aici mă refer la „Forumul studențesc”, la activitatea inclusiv la nivelul presei locale, unde am avut deja activități de lucru pentru latura sportivă și latura studențească.
Cornel Secu
– Da. Ai venit la Casa Studenților în 1975, atunci era îndrumător Iacob Cornea, un celebru fotograf de la care aveai ce învăța, mai ales în ceea ce privește arta portretului. Cum ai lucrat cu Iacob Cornea?
Constantin Duma
– Profesorul Cornea era o persoană excepțională ca om, ca profesionist, ca didact și cu o istorie fascinantă. Având o sensibilitate specială, el a fost pentru mine mentorul în ceea ce privește abordarea persoanei. Genul de fotografie pe care am făcut-o cu el era portretul psihologic. Era genul portretului făcut de Carsh. De fapt, asta m-a și făcut, ani mai târziu, să caut să ajung la Otawa, unde Carsh, de exemplu, a avut ultimul atelier fotografic, să ajung să îl vizitez. Practic, era un atelier la etajul 6, la un hotel, am primit, cu acceptul șefului hotelului, permisiunea să vizitez locul unde a fost atelierul și câteva din fotografiile care sunt expuse în format original acolo. Profesorul Cornea avea o istorie fabuloasă în ceea ce privește activitatea lui profesională. A lucrat la Paris în ateliere celebre, s-a întors în țară, convins fiind că urmează să moară din cauza unei boli pe care a adus-o până la capăt, încă mulți ani. Eu l-am cunoscut când dânsul avea 51 de ani. Atât țin minte că avea când era coordonatorul Cercului Foto de la Casa de Cultură a Studenților. Era Cercul Foto al Centrului Universitar, dânsul coordona activitatea studenților pe două grupe, grupa de avansați și începători, iar pentru activitatea practică și de lucru în laborator, eu îl secondam. A fost pentru mine un exercițiu de a învăța, și de a învăța de la o persoană specializată, care este mare lucru, comparativ cu zilele noastre, când se poate învăța din foarte multe surse, pentru că sunt surse de informații, unele oneste, unele bine direcționate în a susține o informație clară și folositoare, dar este și foarte mult amatorism. Aici, cu profesorul Cornea, nu era loc de îndoială. Lucrurile trebuiau făcute după litera și spiritul imaginii. Întotdeauna, fiecare fotografie are o regie. Mi-a rămas și acum în memorie schema de abordare a unui subiect. (…).
Cu profesorul Cornea am lucrat împreună ajutându-l inclusiv pentru portrete făcute unor persoane pe care dânsul le studia. Am avut, țin minte, o colegă, studentă, cred că era la construcții, din Venezuela, și profesorul i-a intuit o calitate expresivă specială și am făcut cu domnia sa, cu domnul profesor, cu respectiva colegă, o sesiune reluată în mai multe etape, pentru niște fotografii care au fost trimise părinților fetei. Știu că de acolo domnul profesor a primit – eu nu știam că respectiva persoană este fata unui demnitar de rang înalt din Venezuela – tot felul de mulțumiri și felicitări pentru fotografiile realizate.
Cornel Secu
– Care e rolul luminii în realizarea unui portret? Constantin Duma – Subiectul este în fața aparatului de fotografiat așa precum lutul este pus pe roata olarului (zicem că lucrezi în zona asta) sau în momentul când l-ai pus pe piedestal și începi să-l modelezi cu mâna. Lumina este creionul, este mijlocul cu care sensibilitatea ta, pusă pe potențialul pe care subiectul îl are, îl reliefezi, îl pui în condiții cât mai expresive. Prima problemă, înainte de lumină, este compoziția. Compoziția este structura imaginii, în care elementele sunt puse acolo unde să fie cel mai vorbitoare, să aducă privirea, în sensul să-ți ceară ca privirea ta să urmeze un anumit traiect în citirea elementelor din cadru, iar lumina le reliefează, le îmbracă, le scoate în evidență, mă rog, le luminează, se înțelege, dar le dă valoare. Înainte, tehnica de iluminare era într-un format pe care la ora asta îl considerăm ca fiind un format clasic, adică respecta câteva norme foarte clare. La ora asta, fac doar comparația, foarte mult se lucrează în fotografie naturală, fără o preocupare pentru lumina dirijată sau controlată. (…).
Lumina pune subiectul în valoare, este un element prin care îl punem în valoare. Celelalte lucruri sunt cele care privesc lucrurile din spatele aparatului de fotografiat, care sunt alte lucruri. Dar ceea ce este asupra subiectului este lumina și de acolo pleacă totul.
Cornel Secu
– Ai fost, și mulți te consideră și fotograful „Forumului studențesc”, revistă la care ai lucrat mulți ani de zile și chiar și ultimul număr al revistei, numărul aniversar care a apărut în luna octombrie, te-a avut ca om de bază în realizarea lui.
Constantin Duma
– În 1975, când am venit în Timișoara, știam că există o revistă studențească și am profitat de la început de o conjunctură în care, știind că meseria de fotoreporter este una importantă pentru o revistă studențească, am fost de la început… mă rog, ultimele luni ale anului 1975, primele luni ale vieții mele de student, fotoreporter al revistei „Forum studențesc”. Țin minte și acum, de exemplu, într-o seară, în holul Casei de Cultură, m-am întâlnit cu un tânăr, iubitor de frumos, era Ștefan Popa Popa’s. Îl știam dintr-o documentare pe care am făcut-o cu puțin timp înainte la Mecanică și acolo el deja avea… nu numai că afișa, mă rog, afișa ca orice oltean bine intenționat, avea o cultură în ceea ce privește grafica. Grafica o identific de acum, pentru că el a fost luat ca grafician. L-am recunoscut în hol și, practic, l-am luat frumos și l-am dus jos, unde aveam „Forum studențesc” și când am intrat, am zis: „Avem aici graficianul «Forumului studențesc». În acel moment, Popa’s a fost graficianul „Forumului studențesc”. Foarte interesantă activitatea cu „Forumul studențesc” era atunci, nu vreau să politizez, nu vreau să intru în polemică cu cineva, erau câteva reguli, puțin mai stricte, în ceea ce privește coordonarea (discut strict la partea fotografică), pentru documentări în instituțiile inclusiv ale centrului Universitar, mă refer la facultăți la universități, aveam nevoie de o delegație, delegație pe care o obțineam prin Casa de Cultură a Studenților sau direct de la Universitate, de la Centrul Universitar.
Eu aveam o delegație în acest sens, iar „Forumul studențesc”, ca instituție de presă, avea un atu incomparabil cu tot ce era (mă refer la aceste acreditări) și vreau să vă spun că și față de acreditările pe care la această oră le are orice instituție de presă, țin minte că pe legitimația mea de presă, la „Forum studențesc” era un dreptunghi la mijloc, unde scria „Organele de partid și de stat sunt obligate să acorde tot sprijinul”. Asta îți dădea o poziție importantă în a-ți putea face treaba, pentru că, revin, condițiile de acces erau mai restrictive atunci în ceea ce privește fotografia, mă refer mai mult la partea de instituții, și pentru asta a fost foarte frumos. Revenind la „Forumul studențesc”, era o comunitate studențească mai mult decât entuziastă. Erau oameni care au venit, din liceele pe care pe care le-au făcut, cu dragoste și cu iubire de scris. Era o efervescență… fiecare număr era ca un festival: se puneau materialele pe masă, se aduceau fotografiile, se discutau, se comentau. Era foarte frumos! Nu mai spun că activitatea „Forumului studențesc” era integrată și unor manifestări din perioada vacanțelor foarte interesante, cu tabere, cu festivaluri. Domnul Secu, de exemplu, țin minte că coordona o activitate concertistică, „Alma Tim”-ul, și am fost cu domnia voastră și cu personalități ale muzicii, în turnee în toată lumea. Era interesant. Pentru mine, ca tânăr, era foarte interesant.
Cornel Secu
– Acum trebuie să-i dau cuvântul lui Cornel Seracin, colegul meu de redacție, secretarul de redacție al săptămânalului TIM7, care s-a pregătit special pentru această întâlnire.
Cornel Seracin
– Eu aș avea o întrebare pentru stimatul nostru invitat de astăzi, invitat pe care eu, personal, de când îl cunosc, îl identific mereu cu un fotograf celebru din 1918, Samoilă Mârza. Și Samoilă Mârza a imortalizat pe sticlă atunci, că așa era fotografia, un moment esențial în istoria României, momente care au rămas datorită lui imortalizate și vor rămâne veci pururi imortalizate în fotografie. La fel, maestrul Constantin Duma, astăzi aici de față, în 1989 a reușit să surprindă imagini unice din acel moment al schimbării, din acel moment al sfârșitului lumii comuniste practic. Ce v-a atras la Timișoara? Ați spus că ați venit aici de la Marghita, în 1975. De ce la Timișoara? Era Bucureștiul, era Clujul, mai aproape poate Clujul.
Constantin Duma
– Timișoara a fost un magnet, un magnet pentru generații anterioare mie.
Cornel Seracin
– Ce legătură ați găsit între chimia industrială și fotografie?
Constantin Duma
– La Marghita aveam un laborator, iar când am venit la Facultatea de chimie industrială, nu se compara cu laboratorul pe care-l aveam noi acolo, cu tot felul de mecanisme semiautomate care simulau procese, te ajuta să înveți sistemul periodic, lucrurile esențiale. În fiecare sâmbătă eu participam la cercul de chimie. Cei care iubeau chimia veneau la cercul de chimie. În anul patru de liceu, eu aveam în responsabilitate câțiva dintre colegii mei de care răspundeam ca ei să poată să treacă Bacalaureatul. Era o școală adevărată. Iar legătura dintre chimie industrială și fotografie am găsit-o, da. Fotografia cu care-am lucrat eu era o fotografie cu procesare chimică. Asta înseamnă că noi ne făceam soluțiile, făceam developarea filmului, făceam soluțiile pentru hârtie, făceam developarea hârtiei după expunerea cu aparatul de mărit. Dacă aveai abilitățile de a lucra în laborator, deja jumătate din activitatea de lucru cu fotografia era rezolvată. Nu erau procesoare unde să mergi. Eu, de exemplu, când am venit aici, am avut colegi pe care i-am dus în facultate, i-am ajutat și au trăit datorită ajutorului prin fotografie, ajutându-ne făceam evenimente la care câștigam bani. Este această legătură între chimie și fotografie. Jumătate din activitate, dacă ai abilitățile, jumătate ți le faci mult mai ușor.
Cornel Secu
– În ziua de 17 Decembrie, cum ai început ziua și dac-ai putea să spui câteva segmente importante ale momentelor pe care le-ai parcurs, de dimineață și până când s-a încheiat ziua.
Constantin Duma
– Aș face o mică extrapolare. Aș începe cu ziua de 15. În 15, în Piața Maria, în jurul orei 17, venind de la lucru acasă, am văzut o importantă adunare de oameni care erau lângă Biserica pastorului Tőkés. Eram curios ce se întâmplă. Erau, practic, vreo 15 persoane mai în vârstă, care stăteau cam la 3 metri de zidul unde părintele locuia, chiar vizavi de biserică cum ar fi, și pe bordura clădirii, dacă ții minte, erau niște lumânări. Aceste persoane la care fac referire erau oameni mai în vârstă, stăteau și am rămas printre ei să văd ce se întâmplă. Printre, circulau oameni, erau persoane civile, care îi îndemnau pe toți să plece acasă. Înăuntru, am aflat atunci că părintele Tőkés este în Casa Parohială și oamenii stau ca să-l protejeze, asupra părintelui existând o hotărâre prin care să fie relocat în ceea ce privește Parohia domniei sale. Am stat cu acei oameni vreo două ore, în care am înțeles următorul lucru: părintele era înăuntru, iar oamenii voiau într- un fel să-i arate sprijin, să arate, nu știu cui, să arate că există sprijin pentru cauza părintelui și stăteau acolo. Erau persoane de etnie maghiară, pentru că am interacționat cu unii și asta am înțeles. Erau persoane care nu s-au implicat în afara acestei poziții neutre, decât prin prezență, atât s-au implicat. Mai spre seară, am plecat acasă și s-a terminat această secvență pe care am relatat- o în 15. În 16, am trecut tot prin zona bisericii lui Tőkés și am simțit că sunt lucruri puțin care evoluează, lume mai multă, agitație și prezența unor civili care îndemnau mai hotărât lumea să plece acasă din zonă.
Cornel Secu
– La ce oră era?
Constantin Duma
– Am trecut dimineața, am trecut acolo, am trecut pe la prânz, iar seara, în 16, veneam de la profesorul Cornea în jurul orei 18, seara. Am vorbit și cu dânsul că în oraș sunt lucruri care se întâmplă mai ciudat, că sunt nemulțumiri, că se vorbește pe la colțuri sau, mă rog, că sunt oameni pe stradă. În 16, atunci, pe la ora 18, țin minte că am ieșit și eu, iar când am ieșit de la profesor auzeam în direcția parcului, care este lângă hotelul Continental, auzeam pentru prima dată în Timișoara, „Jos Ceaușescu!”, „Jos comuniștii!”. Am luat-o frumos prin parc și am întâlnit un grup de oameni care venea din direcția muzeului. L-am întâlnit la Rotunda, unde se face spre Continental, unde se desparte drumul de la Michelangelo spre Continental și am mers cu grupul la stânga, am mers pe după poștă și am ajuns în față la Consiliul Județean. În față la Consiliul Județean am văzut primele manifestări în forță, în care oamenii au aruncat cu pietre în clădire, au spart geamurile, iar la etajul întâi s-a incendiat, s-a aruncat cu foc, s-a incendiat un geam de acolo și țin minte că dintr-un birou, la etajul întâi, a ieșit o persoană cu niște pui în mână și a spus ceva pe ideea „Ce mănâncă comuniștii” sau așa ceva. S-a incendiat acolo un geam, țin minte, s-au spart geamurile. În acel moment am văzut din fața Universității de Medicină vreo 40 de persoane în ținută militară, militară sau poliție, în sensul ăsta zic militară, dar nu neapărat să identific o armă anume.
Cornel Secu
– Costume închise.
Constantin Duma
– Nu, deschise. Albe.
Cornel Secu
– Albe?
Constantin Duma
– Da. Deschise. Aveau scuturile și băteau, zic eu așa, ca intimidare. Vreau să zic că acei oameni, mă refer la militarii care erau, fără să-i identific, pentru că nu știu, am zis, după cum i-am văzut venind hotărât spre grupul de oameni, am simțit că nu-i a bună. Tramvaiele erau oprite, erau goale. Vreau să spun că eu, când am văzut că ăia vin acolo și am zis că-i rost de contacte directe, am încercat să urc în tramvai. Până să urc în tramvai deja era plin, pentru că lumea voia să urce în tramvai simțind că vin contactele directe. Vreau să vă zic că în spatele meu, toți au primit câte unul sau două bulane din alea pe spate. Eu am fost mai în față și la mine n-au ajuns. Vreau să zic că ăștia din spatele meu toți au primit. Țipau oamenii, se văicăreau… Am urcat în tramvai, din tramvai am văzut (era un tramvai care mergea spre Traian)… cum să zic, i-am văzut pe toți, veneau, deja împărțeau bastoane, foarte hotărâți. Venind acel grup de militari, practic, masa de oameni din fața Consiliului Județean s-a degajat și tramvaiul a putut să plece. Am plecat spre Traian. Când am plecat de la profesorul Cornea, plecam în ideea în care eu aveam o obligație la un prieten, să ajung la fiul lui, care împlinea atunci 16 ani, undeva la Electrotimiș. Se făcuse șapte și opt… În sfârșit, după secvențele astea eram pe drum… M-am urcat în tramvai să plec.
Multă lume vorbește despre revoluție, despre fotografii, despre curaj. Eu vreau să vă spun, sincer, mie mi-a fost frică la Revoluție. Eu nu sunt un erou. Eu nu sunt un mare realizator de ceva, decât faptul că aveam conștiință că se întâmplă lucruri despre care aveam obligația morală să le surprind cumva, pentru posteritate, să le judece istoria mai departe. O să fac o explicație în context, dar acum nu vreau să divaghez de aici.
Am plecat cu tramvaiul până la FAEM. Când am ajuns la FAEM, deja în zona FAEM- Electrotimiș, vizavi de Electrotimiș, cum se merge spre Buziaș, este zona aia de blocuri, am luat-o pe o stradă pe care era Liceul Electrotimiș, Matei Millo, puțin mai în față, și, deja aici era o mare zarvă. Când am coborât din tramvai, am ajuns într-un loc și mai agitat decât cel de la Consiliul Județean. Am ajuns, imediat după ce am ocolit Liceul Electrotimiș este, în partea dreaptă… era un cămin de nefamiliști. Acest cămin avea jos o librărie. În librăriile noastre erau celebrele cărți cu „Omagiu” și, atunci, în fața mea, oamenii au spart geamurile, au scos „Omagiile” și le-au dat foc. M-am plimbat o jumătate de oră printre blocuri, unde m-am întâlnit cu vreo cinci grupuri de oameni care protestau și strigau „Jos Ceaușescu!”, „Jos comuniștii!”, „Libertate!”. O jumătate de oră m-am plimbat cu oamenii ăia pe acolo. Se mai striga „Români, veniți cu noi!”, se striga masiv. M-am întâlnit cu vreo cinci grupuri, grupurile însemnând între 50 și 150 de persoane.
De acolo am mers la familia la care trebuia să ajung. Era o familie de oameni serioși, aveau copilul, își permiteau să-i țină aniversările. Am ajuns acolo și le-am povestit oamenilor ce am pățit. Bineînțeles că le-am zis ce-am întâlnit la Consiliul Județean. Oamenii de la petrecere nu știu dacă au crezut sau nu ceea ce le-am spus eu, dar, ca să spun cinstit, nu cred că m-au crezut. Mai fac o precizare: în grupurile cu care m-am întâlnit erau tot felul de oameni. Eu n-am avut curaj să fac fotografii. După ce am terminat la petrecere, băiatul care era sărbătoritul a vrut să vină să vadă el, cu ochii lui, ce le-am povestit eu că s-a întâmplat la Consiliul Județean. Ne-am pus frumos în tramvai. Erau milițieni, sau, mă rog, așa țin minte, că era ceva organizat, astfel încât tramvaiele să circule. Am urcat de acolo, de la capăt, am ajuns în față la Consiliul Județean, dar de la parc, cum mergi spre centru, nu s-a mai oprit tramvaiul, nu s-au mai deschis ușile la urcare/coborâre. Au mers întruna, de la Parcul Copiilor, până la Continental. Ceea ce am putut, și singurul lucru palpabil pentru copil era că, din tramvai am putut să vedem, în față la Consiliul Județean erau vreo patru mașini, un fel de dubițe mici pe care scria Asistență Tehnică și erau vreo 20 de persoane care curățau, măturau cioburi și unii puneau geamurile, chituiau geamurile care s-au spart de la ferestre. Copilul a coborât în Piața 700, acolo ne-am despărțit. El s-a întors cu tramvaiul înapoi. Eu, în acea noapte mai aveam o activitate nocturnă. Am mers la un prieten, care avea ziua de naștere, Virgil Cândea. Era un prieten de-al meu. El stătea în Circumvalațiunii. Am coborât în 700 și de acolo am luat-o pe lângă fosta fabrică de confecții „Bega”. Trebuia să ajung pe str. Gheorghe Lazăr. Am ajuns, iar acolo am găsit o casă plină de tineri, care sărbătoreau. Le-am povestit pe unde am trecut, iar ei mi-au împărtășit câteva din trăirile lor din noaptea aceea, din zonă, în sensul că, asta am reținut de la ei, sunt unii care se plimbă în mașini albe, și dacă te văd pe stradă te iau pe sus. Unul dintre cei de la petrecere povestea că, în fața lui, doi tineri au fost luați pe sus, băgați în mașină, iar mașina a plecat cu ei. Am stat acolo până pe la vreo 2:30, 3:00, noaptea. Mai ieșeam pe balcon, ca să vedem dacă se aude ceva, dacă se mișcă ceva. Se auzea în depărtare ca un vâjâit, deci ceva se întâmpla.
Pe la ora 2,30 – 3, am plecat spre casă. Acum, eu făcând legătura cu mașini care vin și te iau pe sus, m-am gândit să mă protejez. Eu am casa pe Tudor Vladimirescu, lângă Imaia, și să fi mers în cap de noapte, cum era atunci, pe acea zarvă, era periculos. Așa că am luat totul rațional și mi-am făcut un drum pe un traseu cât mai sigur, mai luminat, să nu ajung printr-o înfundătură, și am luat-o pe un traseu care a cuprins Piața 700, Opera, Politehnica, pe la gară, am trecut prin spate pe la Elba și ajung la mine acasă. Ajung în Piața 700. Înainte de a ajunge în Piața 700, chiar la intrare acolo, țin minte că era o patrulă militară din trei persoane, un ofițer și doi militari, cu pistol mitralieră, cu tot. Ne-am salutat și mi-au cerut să mă legitimez. M-am legitimat și m-au întrebat de unde vin. Le-am spus. M-au întrebat ce am în geantă, le-am spus că am aparatul de fotografiat, iar ei mi-au spus să fac fotografii.
Șeful patrulei era un locotenent-major. M-a întrebat unde lucrez. I-am spus că la Inspectoratul Școlar, iar el s-a arătat mirat că am plecat seara, când în oraș erau evenimente, toată lumea fiind mobilizată. Eu i-am spus că nu știu nimic despre astfel de evenimente, deși știam anumite lucruri. Șeful patrulei a vorbit în stație și mi-a spus că mă va ajuta să ajung „întreg acasă”. I-am mulțumit.
Am fost preluat de un militar și dus din post în post, până în spate la Bega, iar de acolo am fost lăsat, că eram foarte aproape de casă. A fost totul OK. Mergând pe drum, ne-am întâlnit cu multă lume. Nu multă lume, în sensul de popor, ci multe forțe de ordine.
Cu ofițerul, în Piața 700, am avut o mică problemă atunci când am fost legitimat. Îndrepta pușca spre mine. Eu l-am atenționat, să vadă și șeful lui, spunându-i că eu nu-i sunt inamic și am pus degetele pe țeava puștii și am îndreptat-o în sus. Șeful a înțeles despre ce era vorba. Asta a fost în data de 16.
În ziua de 17, la ora 10, am venit în centru și, după muzeu, auzeam o mică fanfară, o trupă de militari care cântau cântece patriotice. Au venit pe lângă muzeu militarii (eu acolo i-am prins, că am fost la profesorul Cornea, dimineața), iar în spatele lor s-a format un grup de persoane, vreo 50 cred eu, cetățeni. Militarii care cântau cântecele patriotice au luat-o pe la sensul giratoriu de la Continental, spre Continental, iar grupul de oameni din spatele lor, printre care eram și eu (eram curios), a luat-o spre Complexul Studențesc. Am trecut Michelangelo, am venit, roată, pe la cantina 1, pe Bulevardul Eroilor, s-a întors grupul și, prin față, pe la Liceul de Muzică, s-au întors cu toții pe pod. Eu, de aici, când grupul a luat-o pe Eroilor, am fugit în față, la căminul studențesc 22 sau cât era acolo, pe aliniament. Acolo aveam niște prieteni. Am urcat. Ei stăteau la etaj și aveau un aparat de fotografiat, și acolo am făcut câteva din fotografiile celor întâmplate acolo.
Mă plimbam în Complexul Studențesc frecvent, iar acum am văzut acolo că era un fel de pază, de filtru în hol. Aparatul de fotografiat a rămas acolo și, puțin după pod, înainte de a face curba spre poștă, am ajuns grupul. După poștă, ne-am întors și am ajuns în față la Consiliul Județean. La Consiliul Județean, în jurul orei 12, a fost pentru prima dată când eu vedeam așa ceva: „brava noastră armată populară” împărțea paturi de armă cu toată priceperea și cu toată forța lor! Eu am făcut armata. E drept, am făcut o armată mai selectă decât cea de trupă, am făcut-o la TR (termen redus) și regulamentele militare, atitudinea militară era „Armata este în slujba Poporului”.
Acolo m-am întâlnit cu profesorul Vlădea (mi-a fost mie profesor), profesor universitar, om serios, care s-a arătat extrem de surprins de ceea ce făcea armata acolo. A fost o bătaie în toată regula! Am făcut și acolo câteva fotografii. Aveam un aparat la Onuț Danciu, care avea pe malul Begăi un atelier foto, iar acolo am lăsat aparatul și filmul. L-am luat înapoi, marțea sau miercurea următoare.
La Consiliul Județean m-am întâlnit cu Mircea Radu. Era în 17, ora 12:02. În fața Consiliului Județean erau incendiate două camioane, o mașină de pompieri iar era afectată, cu probleme, pe acolo erau urâte lucrurile. Trecuseră peste secvența cu trasul cu tunul de apă. Ne-am refugiat, cu Mircea Radu, spre pasarelă. Mircea Radu, de exemplu, acolo a făcut câteva fotografii, iar eu am avut o secvență cu cei pe care i-a fotografiat Mircea, marțea, dar acum să finalizez cu ziua de duminică, 17, către ora două. Am fugit peste pasarelă. Ne era frică de prins în clește. În fața noastră, au venit TAB-urile de la Termal, 4 TAB-uri. Unul dintre ele, unde se face bifurcația între Pestalozzi, Pârvan, care o ia pe dreapta, Pestalozzi spre fabrica de bere și strada care merge spre Splai. Era o platformă la bifurcația aia și acolo, un TAB, și acum eu emit o părere personală, eram aproape și am văzut, cred că conducătorul TAB-ului, pentru că nu avea vizibilitate, a lovit o femeie, a călcat-o și a fost, practic, prima victimă a revoluției din Decembrie. Acuma, identitatea persoanei se știe. Au fost foarte multe povești, sunt și încă o să mai fie, poveștile o să crească, cresc exponențial cu trecerea anilor. După-masă ne-am repliat. Am ajuns, după ora două sau ora trei, în zona Bega Mică. La Bega Mică era o dispută între grupe și zic acum grupe, deja erau grupe de câte opt militari, și cetățeni. Cetățenii aruncau cu pietre în militari, militarii aruncau cu pietrele înapoi sau făceau mișcări de acoperire și pe care-i prindeau, le dădeau câte un pat de armă. În acele mișcări am luat un pat de armă, n-am mai putut respira. Știu că cineva mi-a dat cu apă, ca să-mi revin. După ani, am fost la medic. Am și acum o gâlmă de la acel pat de pușcă dat de reprezentanții aparatului represiv.
Din acele momente am o fotografie, făcută de sus, de la etaj, de deasupra CEC-ului, când s-a împărțit muniția de război. Îi auzeam pe militari cum vorbesc acolo. La jumătate de oră după această secvență, deja am auzit focuri de arme și, practic, după acea secvență, a fost în Piața Libertății, când s-a tras și a murit, practic, de glonț, prima persoană.
De aici am plecat cu Mircea Radu în Piața Victoriei. De la Bega Mică, de acolo de la CEC, până în piață am fost verificați de cinci ori. Sigur, noi puteam avea aparatele de fotografiat, dar nu le aveam la noi și mai verificau să nu avem pietre, iar dacă găseau pietre, imediat te luau pe sus.
Vreau să fac o precizare clară. De ce zic asta? Pentru că în proces lucrurile au început să se identifice. Adică cine a făcut, ce, în ce moment, cine a tras, cine a fost în dispozitive. Când am mers spre Piață spre Catedrală, în față la „Studio”, la Cinema „Studio” erau vreo 30 de militari (mi-li-tari, după ținută). Ei ne-au luat și ne-au purecat, întrebându-ne unde plecăm. Le-am răspuns că pe Tudor Vladimirescu, iar ei ne-au îndrumat să ocolim Piața, pentru că este scandal acolo. De ce fac precizarea cu acești militari? Pentru că, acest grup de militari l-am văzut peste o jumătate de oră când s-au desfășurat în lanț de trăgători în locul unde acum e monumentul lui Paul Neagu (acolo era o parcare ovală). De pe treptele Catedralei, unde eram, și acum țin minte, pe a treia treaptă de sus în jos, la colț. Un grup de militari, cam 30, zic eu, s-au desfășurat în acea parcare în lanț de trăgători. În față, pe treptele Catedralei, erau, apreciez eu, 200 de persoane și se striga. Țin minte și acum, de exemplu, și am rămas mirat, nu știu cine a fost, s-a strigat la un moment dat, „Vrem Regele!”, „Jos comuniștii!”, „Jos Ceaușescu!”. Mai fac o precizare: în noaptea de sâmbătă spre duminică, de 16 pe 17, s-au mai produs ciocniri între grupurile de oameni și forțele represive și au fost mulți reținuți. Revin la Piața Catedralei. De pe trepte mai erau de remarcat încă două secvențe. Cum te uiți de pe trepte, spre Operă, în partea dreaptă, exact deasupra cinematografului „Timiș”, jos, undeva unde-i cinematograful „Timiș”, era un magazin de blănuri și deasupra lui, la etajul întâi, era un incendiu, și o mașină de pompieri a venit pe lângă Expres (pe lângă Expres unde-i acuma BCR-ul), a intrat în piață să stingă incendiul, iar oamenii aflați aici l-au oprit pe șofer și l-au bătut, l-au dat jos și au incendiat mașina, au spart mașina. Aceste două lucruri se desfășurau în Piață în momentul în care, lanțul de trăgători, cei de la „Studio”, au venit, s-au desfășurat și au tras, zic eu, câte un încărcător. Eram în fața lor și îi vedeam. Erau cu foc la țeava puștii în sus. Lumea a amuțit în Piață. Când „cântă” pușca, nu te joci. Dar, pentru că au văzut toți, nu numai eu, că practic nu s-a tras, ci era doar foc de intimidare, am început iarăși scandările. După vreo 20 de secunde, acel grup de militari a executat foc împotriva oamenilor.
Mai fac o precizare: eram pe treptele Catedralei și jos vedeam cum trag la picioare. Vedeam cum ricoșau multe gloanțe din caldarâm. Lângă noi (eram cu Mircea), o femeie a fost lovită de glonț, iar eu m-am trezit, ziceam că sunt undeva, fără să-mi dau seama atunci de dimensiunea și de pericolul situației. Și acum, pe ultimul stâlp din dreapta Catedralei, pe trepte cum te duci, așa, la vreun metru optzeci, se vede o pișcătură de glonț. Aia am auzit-o în spatele meu. Când am auzit acel glonț, am fugit cu Mircea prin parc, spre zona noastră de locuire.
În zilele de 18 și 19, în centrul Timișoarei erau persoane în ținută militară afișată. Nu știu ce arme aveau, dar erau cu pistolul mitralieră pe piept, „ordine și disciplină”, o atmosferă rece.
Eram cu Mircea și, la intrarea în parc, dinspre Catedrală, sunt niște stâlpi mari, îmbrăcați în marmură. Ne uitam la gloanțele care au fost trase acolo și nu am văzut când în spatele nostru a apărut un militar, ofițer, poate avea 40, 50 de ani și ne-a îndemnat să plecăm de acolo, că nu e de bine. Ne-am conformat și am plecat de acolo.
În 18 și 19 asta a fost situația, rece și distantă. În 18 și 19 știu o singură fotografie care este făcută atunci din toată perioada aceea. Nu-i făcută de mine. Nu știu cine a făcut-o. Nu știu dacă Sandu Ghinea. Nu știu, că nu-i asumată.
Cornel Secu
– Pentru că ne apropiem de final, aș vrea să te rog să ne spui, după Revoluție, cum ți s-au părut ție lucrurile. Au mers? Cum au mers știe lumea. Dar care este opinia ta vizavi de ce s-a întâmplat în România atunci, în ianuarie, în februarie, în anul 1990.
Constantin Duma
– Mai fac o privire retrospectivă. Revoluția, în Timișoara am simțit-o ca o manifestare a unei stări de spirit. Situația din Timișoara, față de alte părți din țară, era mai suportabilă în ceea ce privește presiunea găsirii hranei sau căldurii. După mine, în alte părți eram mai greu.
Cornel Secu
– Și aici căldura era o problemă și lumina, seara, se întrerupea.
Constantin Duma
– Nu ca în alte părți. Acum fac legătura cu ceea ce țin minte de atunci. Timișoara mai avea o mare poartă deschisă spre comunicare: era vorba de Serbia și Ungaria. Mai era și comunicarea cu nemții plecați dincolo, care mai țineau legătura cu cei de aici. Starea de spirit în Timișoara era cea care a dus la vibrație sau la rezonanță oamenii ca să manifeste deschis, că așa, toți mai făceau glumițe, mai povesteau.
Cornel Secu
– Dincolo de starea de spirit, există un moment care, după părerea mea, pentru că eu am fost în Piața Maria, în 16, de la ora nouă fără ceva, seara, până la unsprezece fără ceva, și am văzut cum s-a coagulat un grup. La ora nouă fără ceva, erau 200 și ceva de oameni, care s-ar fi putut dezagrega foarte ușor. Iar în momentul când s-a terminat schimbul al doilea și când s-au revărsat pe jos – pentru că toate tramvaiele nu circulau și nici firobuzele – în circa o oră și ceva, de la 300 s-a ajuns la peste 20.000 de oameni. Deci au umplut Piața! Cu toate evenimentele care au fost acolo, cu cele două tulumbe răsturnate, cu scutierii care au fost împinși, întâi au venit ei și i-au împins pe oameni și au intrat prin tot felul de ganguri și străzi, iar după aceea au venit peste ei și au pierdut controlul asupra mulțimii. Forțele de ordine n-au mai putut să facă față, după ora 10 și ceva, la presiunea maselor. Și eu am fost martor atunci. N-am fost martor la oprirea tramvaielor, dar am fost martor la această acumulare de oameni care, de la spectatori, au trecut în oameni activi, care s-au constituit în grupul majoritar, după aceea s-au împărțit în mai multe grupuri care au plecat, unii spre complex, alții spre Circumvalațiunii, spre gară, în mai multe direcții, dar locul acela și întâmplarea și cei doi care au oprit tramvaiele, eu socotesc că e un miracol faptul, că dacă nu se întâmpla acest lucru, nu știu cum ar fi evoluat lucrurile. Dacă Monoran și cu Zăgănescu n-ar fi avut această idee, dincolo de faptul că ei sunt acuzați că aveau o anumită stare fiziologică, dar gestul lor, părerea mea este că a fost esențialul. Am văzut cum trăgeau femeile de bărbați să nu se ducă, și se duceau, am văzut cum foarte puține reveneau pe trotuar și s-au adunat acolo de la fosta frizerie care era la capătul Splaiului Tudor Vladimirescu. O parte dintre cetățeni erau dincolo de pod și erau spectatori. Printre ei, am văzut mulți care acuma se socotesc foarte activi.
Eu am fost cu Lucian Vasile Szabo și cu un tip din Maramureș care a avut o expoziție la Casa Universitarilor, Vasile Sas și care trebuia să plece la București, dar nu a mai plecat și a rămas la Timișoara. Luase premiul UTC pentru o inovație. Era muncitor, dar era foarte talentat la pictură și trebuia să se ducă să-și ridice premiul în valoare de vreo 15.000 de lei atunci. (…). Am văzut cu câtă tărie, cu câtă tenacitate, Vasile Sas, care nu era timișorean, s-a introdus acolo. (…). Când au venit ăștia prima dată cu tulumba, lumea s-a separat în vreo două, trei. Eu am rămas mai bine de jumătate de oră singur acolo, în stația de tramvai. Eram ud până la genunchi din cauza apei și n-am putut să mă duc nici într-o parte, nici într-alta, pentru că într-o parte erau ăștia cu tulumbele, iar din partea cealaltă veneau scutierii cu scuturile, care erau îmbrăcați în negru, cei care au fost în Piața Maria și care aveau aproape aceeași înălțime. Erau, în general, scunzi, adică un metru șaizeci și ceva, până-n șaptezeci. Vreau să te-ntreb pe tine, legat de acest episod, episodul acesta al opririi tramvaielor. Eu nu l-am trăit direct. L-am trăit după, la o oră și ceva, după ce s-a întâmplat, în jurul orei șapte s-a întrerupt circulația tramvaielor.
Constantin Duma
– N-am fost acolo, nu știu. Eu eram la profesor, și când am plecat eu de acolo nu mi-am dat seama ce se întâmplă aici.
Cornel Secu
– După mine, este un moment care a determinat un alt curs. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi produs întreruperea circulației tramvaielor, dar acel moment a contribuit masiv la transmiterea unor informații și am văzut cu cât patos, atunci când erau cei 200 și ceva se striga, nu toată lumea striga, dar în momentul în care au venit ăștia, dom`le, se zguduia cerul. Adică, în momentul când spuneau „Vrem alegeri libere!” și când auzeai vocile bărbătești, care erau mii, după aceea „Vrem televiziune liberă!”, „Vrem pâine!”, „Vrem libertate!”, după aia au început să strige „Jos Ceaușescu!”. Să auzi „Joc Ceaușescu!” la ora aia, era așa o chestie de parcă se dărâmau pereții. Și toate astea au devenit, după aceea, o chestie atât de ușor transmisă, iar în momentul în care s-au împărțit în grupuri, ei n-aveau, nu era un conducător. Un grup masiv a plecat spre Complexul Studențesc, un altul, i-am auzit când au declarat că merg spre Circumvalațiunii, și un altul a mers spre Piața Operei. Eu am văzut pozele pe care le-ai făcut tu, care sunt pe la Electro. Ai făcut niște poze pe la Electro, cu tipi care fugeau. Nu sunt ale tale acele poze?
Constantin Duma
– Nu-s la Electro, ci în față la Medicină, din 17.
Cornel Secu
– Bun, acolo, la Medicină sunt cele cu TAB-urile. Și atunci, în 17, nu ai făcut și la Electro?
Constantin Duma
– Nu.
Cornel Secu
– Ale cui sunt acele poze?
Constantin Duma
– Nu știu.
Cornel Secu
– Te-am întrebat o chestie legată de cum ai fi vrut tu să fie ce-ar fi trebuit să fie sau ce ți s-a părut neclar, ciudat.
Constantin Duma
– Față de afirmația „ce a făcut să schimbe…”: După mine, Ceaușescu și-a semnat sentința în momentul în care în 17 seara, în Timișoara s-a împușcat. După mine, în acel moment sentința era deja semnată. Restul, lucrurile le consider că mai puteau fi amânate, în sensul să le stabilim ordinea, dar în data de 17, când s-a murit, în data de 18, legat cu morții sustrași, nu. Din acest moment, după mine, loc de întors nu mai era.
Cornel Secu
– Eu zic că el, chiar înainte de a da ordinul „Radu cel Frumos”, cum se chema, a procedat ca un dictator, care, mă rog, n-avea deloc un simț al realității. Ei nu au mai putut să controleze și nu aveau deloc exercițiul, vorbesc de miliție și de securitate și de armată. Armata n-avea ce căuta, dar nu erau stat democratic, ca să zici că puterile sunt separate. Ei n-au avut deloc o viziune. Considerau că e așa cum s-au întâmplat și alte chestii pe care au putut să le controleze, Brașovul, Valea Jiului sau, mă rog, alte manifestații care au fost înainte și care erau ușor de controlat, cum au fost cu `56, cu manifestările care au fost prin lumea studențească mai ales. Deci îi izolau și rezolvau problemele, îi băgau în dube, îi arestau, îi judecau simplu, fără procese lungi, fără asistență juridică. Deci, nu aveau cum, Ceaușescu era depășit, istorie, el nu avea cum să gândească altfel decât a gândit, chiar dacă, să zicem, n-ar fi tras, după părerea mea tot ar fi picat, pentru că era un suflu în Europa pe care el nu l-a simțit așa cum trebuie. Era speriat, foarte speriat, după ce prietenul lui, singurul care mai rămăsese, Honecker, a fost zburat din Berlinul de Est și atunci el rămăsese. Jivkov căzuse, și el rămăsese singurul autocrat comunist care mai era la putere.
Constantin Duma
– Poate mă ajutați cu ceva, domnule Cornel Secu. Acum câțiva ani am lansat în dezbatere, pentru a identifica, nu pentru altceva, două fotografii. Am o fotografie cu un grup făcută în data de 20 Decembrie, cu un steag, cu nu știu ce și căutam din curiozitate sau, mă rog, poate mai mult decât din curiozitate… Către mine au venit cel puțin 30 de persoane care s-au identificat că ar fi stegarul din fotografie. Ca să lămuresc eu lucrurile, am deschis o temă publică, în ideea de a identifica și de a zice oamenii cine sunt și dacă au argumente, până la urmă, despre asta vorbim. La această oră, această chestiune, după mine, este edificată. Am găsit o persoană care are toate acreditivele că a fost acolo. Are inclusiv hainele cu care a fost și, mă rog, câteva lucruri. Bun. Mai este încă o fotografie, că ați zis de Honecker… Am, în data de 22, imediat după căderea lui Ceaușescu, o fotografie făcută în fața Catedralei. Este o Dacie care are sus o pancartă mare „Ceaușescu-Honecker”. Poate prin mijlocul dumneavoastră de comunicare mai amplă, poate cineva dă un răspuns la întrebarea cine au fost acei oameni, pentru mesajul ce ar fi vrut să-l transmită.
Cornel Secu
– Este o chestiune foarte interesantă pentru că eu n-am mai văzut atunci. Nu am știre să mai fi existat o altă pancartă de genul ăsta, la noi, în Timișoara. Poate că în altă parte, la București, dar nu am știre. Și e foarte interesantă, pentru că asocierea este corectă. Deci, între cei doi, pui semnul egalității oricând, chit că Honecker n-a mai avut cum s-o întoarcă. Ei l-au pus pe Egon Krenz în locul lui. El n-a fost omorât, n-a fost nici judecat, a plecat în Chile, unde era fiică-sa. Din punct de vedere moral, între ei doi era aceeași legătură.
Eu fac apel la cei care ne urmăresc și la cititorii care descoperă pe net, pe site-ul nostru, acest podcast, să intre în legătură cu noi și să ne semnalizeze cine a fost proprietarul și cine au fost cei care au fost în acea Dacie albă care a trecut prin fața Catedralei cu această pancartă deasupra, „Ceaușescu-Honecker”.
Cornel Secu
-Încă o întrebare și ne despărțim: cum vezi tu Muzeul Revoluției? E deja o tărăgănare care durează de câțiva ani de zile, vizavi de înființarea acestei muzeu în fosta clădire a garnizoanei și, mă rog, între Muzeu și Memorial, cum socotești că este?
Constantin Duma
– Eu văd două lucruri separate, identificate în felul următor: Memorialul l-am găsit și-l găsesc, l-am asimilat cu o instituție care dorește să adune documente. Este, după mine, singura instituție care, privitor la revoluția din Decembrie 1989, la Timișoara a adunat documente peste documente. Este, după mine, o rușine că instituțiile statului n-au făcut asta. Faptul că Timișoara, la această oră, are un depozitar de documente despre revoluția din Timișoara este în exclusivitate meritul Memorialului.
Despre al doilea subiect, cred că nu se vrea. După mine, se vrea, de la nivel național, o diluare a fenomenului Timișoara-Revoluție, cu amestecarea mai multor teme care înseamnă comunism, totalitarism, foame, o să găsim acolo de toate, împăiate. Cât mai puțin despre Timișoara. Ca să nu spun că, la această oră, nici nu văd de unde ar avea, mă rog, decât din surse indirecte, documente clare despre revoluție ca posesor. Dar, până la urmă, cred că va fi un fel de spațiu în care să vizionăm imagini, să inducem o anumite stare, ce s-a simțit, cum s-a simțit, departe de orice document. Repet, toată aprecierea pentru Memorial, pentru că există. Dacă el nu era, la această oră noi am fi mult mai săraci. Asta este părerea mea.
Cornel Secu
– Așa este, da. Mulțumesc mult, Constantin Duma, pentru această întâlnire. Ești în Colegiul de Redacție al publicației TIM7 și e o onoare pentru noi că te avem alături.
Îți mulțumim, îți dorim succes în continuare și sper să mai avem ocazia să te intervievăm și pe teme legate de Revoluție și pe teme legate de urmările Revoluției, și păreri vizavi de instituțiile publice care funcționează aici sau nu funcționează cum ar trebui. Știu că-n general ești mai reținut vizavi de a fi categoric, de a-ți exprima niște opinii mai țepoase, așa, vizavi de anumite organizații și instituții publice sau instituții politice. Mulțumiri! Ne despărțim de voi și vă așteptăm să intrați pe site-ul nostru și pe Facebook, să găsiți acest podcast. Mulțumesc foarte mult! Numai bine!
Constantin Duma
– Respect.
