Demisia sau, dacă putem să o numim așa, instituția demisiei, nu are niciun fel de bază în România. Precum apa sfințită, busuiocul sau tămâia pentru Satana, demisia îi îngrozește pe politicienii români până în măduva oaselor. Nu numai pe ei, ci și pe toți aceia care ocupă vremelnic sau mai puțin vremelnic o funcție. De la cel mai mărunt directoraș și până la cei din fruntea statului, demisia generează un val de teroare demn, cu siguranță, de ceva mult mai serios. Este interesant de studiat, din punct de vedere sociologic, psihologic și cultural, care sunt rădăcinile acestei spaime atavice de demisie. Poate că ea provine din cei 50 de ani de comunism, acolo unde oamenii nu erau decât niște rotițe într-un angrenaj, paradoxal sau nu, străin de ei și făceau orice să rămână înșurubați acolo, dacă locul sau funcția erau cât de cât călduțe. Orice inițiativă era atunci exclusă, pentru că ierarhizarea societății se dovedise atât de puternică, încât excludea aproape orice demers de acest tip. Atomizarea ulterioară a societății românești a schimbat mecanismele dar oamenii, mai ales cei care îndeplinesc funcții, au rămas, cu mici excepții la fel. Demisia la noi vine cu greu, după îndelungi operații cezariene, de regulă după arestări sau cercetări penale. Românul vrea mai degrabă să fie demis, să fie trimis acasă cu un șut în fund, decât să și-o facă, așa, cu mâna lui.
Așadar, în România dacă vorbim de demisie, ea este cel mult o noțiune teoretică, un subiect de declarații care, chipurile, prind la electorat. Paradoxal e că de multe ori prind, deși ar fi trebuit să ne învățăm minte că în arsenalul politicianului român demisia nu capătă aproape niciodată consistență. Prin urmare, nu vom asista în următorii ani la demisii spectaculoase, pentru că politicianul român e un supraviețuitor. Scandalurile nu-l zguduie într-o asemenea măsură încât să-l facă, atunci când e cazul, să demisioneze de onoare.
Și mai există ceva supărător sau nelalocul lui în discursul și declarațiile politicienilor, din orice parte a baricadei ar proveni ei. Anume, insistența pe ”vom respecta deciziile justiției”, ”vom lăsa DNA să-și facă treaba”, ”vom pune în aplicare decizia Curții Constituționale”. Păi ar putea fi altfel? Adică, ce rost mai are să spui acest lucru, când oricum justiția este sau ar trebui să fie o putere distinctă în stat, care evident că trebuie respectată. E redundant să tot afirmi astfel de lucruri dacă admiți că trăiești într-o societate democratică. Credeți însă că cineva din această agitată lume mai bagă în seamă aceste ”amănunte”? Nici vorbă…
Mai rușinoasă decât frica de demisie este tăcerea și absoluta absență a nenumăratelor comitete și comiții de etică, integritate & altele asemenea. De câte ori ați auzit de comunicate de presă ale comisiilor de etică ale partidelor după fărădelegi perpetuate de legiuitori ori diriguitori din sânii partidelor respective? Și au fost, slavă Domnului! Luați doar cazul recent al lui Buzatu: întâi l-au dat afară, la foc automat, pe gură, Ciolacu, apoi adunările „statutare”. Ce-a zis comisia de etică a PNL Timișoara când Robu îi scuipa din toate pozițiile? Nimic, ba l-au desemnat candidat!
Frica de demisie e doar un simptom al lașității, specifică neamurilor de slugi și câinilor prea bătuți.