Pentru cine nu știe, conflictul actual – „actual” de vreo 75 de ani – din Orientul Mijlociu provine de prin anii 2000 înainte de Christos, când Avraam, părintele poporului evreu – la mormântul căruia se adună atât evreii mozaici, cât și creștinii și mahomedanii – s-a grăbit și l-a conceput pe Ismael înaintea lui Isaac. Situația se repetă cu următorul patriarh, Isaac, care are doi copii gemeni: Iacov și Esau. Aici însă este vorba de alegere dumnezeiască: este preferat Iacov în locul lui Esau, „întâiul născut” (cu vreo cinci minute înaintea fratelui său geamăn… Dar noi nu putem pune la îndoială – sub semnul întrebării – alegerile lui Dumnezeu). Fapt este că din cei doi: Ismael și Esau s-au născut popoarele arabe, iar în sânul lor, prin secolul IX al erei creștine, mahomedanismul. Ceea ce este de remarcat, ca amănunt esențial: după moartea lui Mahomed, Islamul s-a întemeiat și s-a întreținut, ca și acum, prin forța armelor. Exemplul clasic este Imperiul Otoman, care are și astăzi un descendent: aprigul „sultan” Erdogan!

Iar cât privește reîntoarcerea din anul 1948 a evreilor în patria lor (dăruită de Iehova la ieșirea din Egipt: 1450 în.Hr.) avem un întreg, grăitor capitol în Cartea lui Ezechiel: cap.37, supranumit „valea oaselor”. Urmat edificator de 38 și 39, ca viitor previzibil al țării și poporului în vremurile din urmă. Prorocul Ezechiel este pus în fața unei văi pline de oase, risipite pe fața văii: „Am prorocit cum mi se poruncise. Și pe când proroceam s-a făcut un mare vuiet, și iată că s-a făcut o mișcare, și oasele s-au apropiat unele de altele! M-am uitat și iată că le-au venit vine, carnea a crescut și le-a acoperit pielea pe deasupra…”(Ezechiel 37:7-8, sublinierile noastre). Este un mod simbolic de a marca readucerea la viață a unui întreg popor, figurată prin reanimarea unui morman mare de oase, redevenit o mulțime de oameni; un corp de armată: „Am prorocit… Și a intrat duhul în ei și au înviat și au stat în picioare; era o oaste mare, foarte mare la număr. El mi-a zis: Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel…” (vv.10,11).

Nu insistăm asupra vieții aventuroase a profetului Mahomed, întemeietorul Islamului, menționăm doar că Alah nu este totuna cu Iehova al evreilor (și creștinilor), ci a provenit din Zeul lunii – opus zeiței Soarelui. (Aceasta este și reforma religioasă pe care mahomedanii consideră că au realizat-o: au redus numărul zeilor existenți în Orient la vremea înființării lui, la unul singur. Iar Mesia lor se numește Mahdi: al 12-lea imam. Aflat într-un deplin anonimat, acesta trăiește ascuns, revenind în atenție la vremea Sfârșitului.) Cam 80-90% din lumea arabă cuprinde mahomedani sunniți, ceilalți fiind șiiți (urmași ai lui Ali, ginerele lui Mahomed). Sunniții au fost înființați de Abu Bakr, întemeietorul Jihadului.

În tradiția islamică, Hadith, există cei cinci stâlpi ai credinței: crezul, rugăciunea, postul, milostenia, pelerinajul/hagialâc; cel de-al „șaselea” fiind Jihadul. Care, la rândul lui, se împarte în Marele Jihad, lupta interioară, și Micul Jihad: cea exterioară: expedițiile de cucerire. (Aici este inclusă și noțiunea de fatah – strămutare sau infiltrare.) Legea islamică, în esența ei, religioasă, este Sharia; lege care în ultimul timp a început să pătrundă – să se infiltreze – și în legislația europeană (în 2008, în Marea Britanie). Dacă este să accentuăm o diferență majoră – care se vede în consecințe – Iehova, ca Tată suprem, nu are decât copii, nu și nepoți. (În alegoria aceasta, concepută de C.S.Lewis, se opinează ironic că, spre deosebire de un părinte, un bunic are toate șansele să devină senil, sau prea îngăduitor…).

Poate este greu de crezut pentru unii – aceia care judecă creștinismul doar după consecințe – că în acest domeniu morala nu are un rol soteriologic: ea în sine nu mântuie. Mulți se bat cu cărămida în piept că ei duc o viață socială corectă d.p.d.v. moral, că sunt oameni „de lume” și sociabili (iar nu niscaiva sociopați…). Dar asta e doar o scuză ieftină, fiindcă moralitatea lor larg afișată e numai o mască: fiecare din ei, dacă îi iei la bani mărunți, vor scoate la iveală într-o zi păcatul ascuns. (Pe care ei însă nu-l consideră păcat… Morala în sine este subiectul predilect al filosofilor agnostici.).

Când Luther a ajuns cu traducerea Bibliei în limba comună a poporului german la Epistola către efeseni capitolul doi, a fost declanșată reforma: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință… Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (vv.8,9). Acum, desigur, o să-mi dați replica din Iacov, cum că o „credință fără fapte este moartă”; și concedem că și Dvs. aveți dreptate. Numai că (iar acesta nu este doar un sofism teologic): dacă credința „vine în urma auzirii” Cuvântului, și făptuirea vine ca o consecință a credinței: Facem fapte „vrednice de credința noastră” pentru că suntem mântuiți – ca un semn de recunoștință – iar nu ca să/în scopul dobândirii mântuirii sufletului. (Dar cine se mai preocupă în zilele noastre de așa ceva?… Este această chestiune un subiect de dezbatere pentru omul de lume, care cultivă mediul societal?)

Fâșia Gaza: puțină istorie biblică și câta actualitate

Numele „Gaza” apare pentru prima data în Bilbie în Genesa 10 cu 19, legat de poporul canaaniților – cele șapte etnii care au locuit țara Canaan înainte de exodul egiptean și stabilirea evreilor în țara lor: „Hotarele canaaniților se întindeau de la Sidon, cum mergi spre Gherar și până la Gaza; și cum mergi spre Sodoma și Gomora, Adma și Țeboim, până la Leșa.” Adică: în nord se învecinau cu Fenicia, cu cele două orașe metropole ale sale, Tir și Sidon. Iar în sud și vest cu țara filistenilor, de care țineau cele două orașe menționate, Gaza și Gherar. (Aceasta nu îndreptățește, conform și înrudirii fonetice să credem că palestinienii de astăzi nu sunt alții/altceva decât urmașii filistenilor de odinioară.)

Gaza era una din cele cinci cetăți de bază ale filistenilor. Cetatea a fost cucerită de Iosua – vezi Cartea lui Iosus 13 cu 3 – , alături de celelalte patru: Asdod, Ascalon, Ecron, Gat – orașul lui Goliat, unul din fiii uriașilor sau fiii lui Anac. Din Gaza era și concubina puternicului Samson, care s-a luptat singur cu filistenii: „Samson a rămas culcat până la miezul nopții. Pe la miezul nopții s-a sculat și a apucat porțile cetății cu amândoi stâlpii, le-a scos împreună cu zăvorul, le-a pus pe umeri și le-a dus pe munte în fața Hebronului” – Judecători 16:3, subl.n. Ocupând o poziție strategică pe drumul comercial care lega Egiptul de sudul Asiei, Gaza a fost cucerită de asirieni și de egipteni în secolul opt înainte de Christos. A strălucit în perioada elenistică și romană, fiind cucerită de Alexandru cel Mare în 322 î.Chr.

Excavații sumare făcute în perimetrul orașului modern au scos la iveală ceramică filisteană și romană, vestigii din Epoca Fierului. Au fost descoperite morminte întinse și ruine datând din mileniul doi î.Hr., iar în alte morminte mai recente – 1400 î.Hr. – bijuterii de aur și acele caracteristice sicrie de lut filistene. Însă în secolul unu al erei noastre locul era pustiu: diaconul Filip, unul dintre cei șapte diaconi ai Bisericii din Ierusalim, trimis să-i vorbească famenului etiopian (vezi Faptele Apostolilor 8: 26–40), găsește drumul pustiu.

Revenind la „oile noastre” – situația actuală din actuala Gaza, putem spune că lucrurile trenează, și în privința războiului, și a eliberării de ostatici (pretextul este că mai multe grupări/facțiuni Hamas ar fi luat ostateci). Mai mult decât în Ucraina, situația de pe frontul anti-Hamas este deosebit de încurcată. Știrile contradictorii se succed cu repeziciune – fără a fi bănuite de fake… Dacă un ministru israelian „își permite” să-l critice pe Biden că nu sprijină suficient de mult Israelul în lupta contra terorismului Islamic (când de fapt la mijloc este opoziția în Senat a republicanilor), alte organizații internaționale – ONU și OMS – își manifestă îngrijorarea legat de „genocidul” din Gaza. (Președintele OMS susține repetat că lipsa de implementare a două state în Palestina este „inacceptabilă”. Iar noi – fără a fi corespondenți de război – opinăm: situația este fără doar și poate greu de administrat, dar trebuie să ne amintim că actuala suprafață a țării i-a fost distribuită evreilor cu vreo trei mii cinci sute de ani în urmă. E drept că n-au locuit-o tot timpul.).

Ministrul secretar de stat Antony Blinken a făcut vreo patru vizite de la începutul războiului în Orientul Apropiat; el declară în numele Casei Albe că „nevoile palestinienilor (se referă desigur la populația civilă) vor fi o prioritate pentru statul American”. OMS consideră că-și face datoria avertizând că în Gaza populația moare de foame; în situația cea mai critică se află cei 20 mii de copii născuți acolo de la începutul războiului. Pe de altă parte, invadatorii din 7 octombrie pretind eliberarea a mii de militanți Hamas contra celor câteva zeci de ostateci rămași în subteranele palestiniene din Fâșie. Rude ale ostaticilor au forțat intrarea în Knesset spre a protesta în problema aceasta.

Este de necrezut faptul că circa zece la sută din personalul UNRWA – Agenția pentru ajutorarea palestinienilor – , dar și cel al ONU în general ar fi implicat în acțiunile teroriste din 7 octombrie trecut. Opt țări și-au suspendat ajutorul destinat Agenției ONU pentru palestinieni, iar a noua – Elveția – stă în expectativă. În timp ce UK suspendă ajutorul pentru UNRW, Argentina își exprimă totala adeziune și tot sprijinul față de Israel. Iar Israelul, care declară că nu se va opri până la victoria finală față de organizația teroristă Hamas, înaintează cu operațiunile din centrul Fâșiei spre nord, de unde vine amenințarea celeilalte grupări, aciuate în Liban, Hezbollah-ul.

… Dar toate acestea le putem afla la știrile serii – mai puțin datele istorice precedente, pentru care se cere niscaiva cunoștințe biblice. De aceea, în final, vom și milita în fața Cititorului pentru lectura fidelă și consistentă aplicată Sfintei Scripturi. Se întâmplă însă, în viața de zi cu zi, că oamenii consideră Biblia o carte importantă, sfântă. Și atunci ce fac ei cu ea? O pun la loc sigur, într-un raft – raftul cel mai de sus al bilbliotecii – să depoziteze praful… Să o poată ajunge cât mai greu, eventual să nici n-o atingă, fiindcă e obiect sacru… (Iar alții nu se apropie de ea dintr-un calcul „pozitiv”: ei știu că dacă o citesc și n-o împlinesc e și mai rău!)

Noi însă ar trebui să judecăm lucrurile din alt unghi: Biblia e cartea care mă înțelege și mă conține. Eu sunt unul din personajele ei: „Păcătosul”… Noi trebuie să considerăm Biblia teritoriu aparte, ca un pământ sfânt – în sensul în care lui Moise, în fața rugului aprins, i s-a specificat: „Dezleagă-ți cureaua încălțămintei, că locul pe care calci este sfânt!” (Pornind de aici, o grupare de tineri evanghelici americani și-au zis „desculții”…). Asta însă nu înseamnă să nu călcăm niciodată pe acolo, să ne ținem mereu departe. Ba dimpotrivă, lectura biblică trebuie cultivată sistematic. În felul acesta vom fi, la orice oră, informați și în chestiuni de strictă actualitate, cum ar fi războiul din Gaza.