Marin Preda: Ce se va întâmpla mâine ?
Un important critic literar mi-a atras atenţia că din volumul „Arta paricidului la români”, recent apărut la “Cartea românească”, lipseşte un capitol destinat lui Marin Preda. Anunţat în cuvântul introductiv, capitolul, desigur necesar, e absent. În “Istoria secretă a literaturii române” beneficia de un capitol întins, care voia să arate felul cum Marin Preda trece de la textele “paricidului”, de la cele scrise în anii patruzeci, începutul anilor cincizeci, la capodopera sa: „Moromeţii”. Nici unul dintre textele lui Marin Preda nu a avut, scriam contrariindu-i pe mulţi, soarta „Anei Roşculeţ”. În 1949, când a apărut, nuvela a fost anatemizată chiar de prietenii lui Marin Preda, cei care îl îndemnaseră să o scrie. Nu le plăcea! Nu asta aşteptaseră ei de la tânărul lor învăţăcel, marea speranţă a prozei tinere!
Nu le va fi pe plac mai târziu nici celor care iubiseră până la uitare de sine „Ferestre întunecate”.Scriitorul o dezmoştenea cu mâhnire, dar şi cu tactica înţeleaptă cu care bătrânul Moromete îşi dezmoştenea fiii prea lacomi: „Ana Roşculeţ” nu apare în nici una dintre culegerile antume ale prozatorului. Intrată în repertoriile orale ale anecdotiştilor, nuvela părea un capitol de istorie literată definitiv încheiat.
Sunt, în nuvela citată, multe fraze care pot uimi cititorul de azi. Scoase din contextul lor, relaţiile dintre personaje sunt derutante. Sau chiar aberante. Dar nici o clipă nu putem să ne închipuim că Marin Preda trişează. Aşa gândea el atunci că trebuie să fie literatura. Aşa îl învăţaseră fraţii săi mai mari, părinţii săi literari, că trebuie să fie religia omului nou. În definitiv, nu e singurul care gândea că aşa trebuie să arate „adevărata literatură”.
După masivele şi importantele volume realizate de Ioana Diaconescu („Marin Preda. Un portret în arhivele securităţii”) şi Stan V. Cristea („Marin Preda. Anii formării intelectuale”) putem să ne întoarcem în urmă pentru a observa că tinereţea literară a lui Marin Preda se desfăşoară în umbra unui prieten, a unui sfătuitor, a unui „frate mai mare”. E secundant credincios al unor tineri scriitori care, în timpul războiului, reprezentaseră opoziţia. Tânărul Preda nu este izolatul, singuraticul („marele singuratic”), dimpotrivă; fiecare gest al său consfinţeşte apartenenţa. Face parte din acest grup, din această „echipă”. Este profetul noii religii.
Marin Preda nu intră, aşadar, singur în „noua literatură”. Ca şi Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Sergiu Filerot, Virgil Ierunca, Tiberiu Tretinescu, fusese un opozant. Venea secolul „omului de jos”, al celor care refuzau să se resoarbă în burghezie. Aparţinea celor care, în 1945, când Ion Biberi declanşase ancheta despre „Lumea de mâine”, nu avea părinţi spirituali.
De ce l-ar fi deranjat înfierea?
Orfelinul părea că îşi descoperise, în „noua societate”, părinţi spirituali. Marin Preda se pregătea să devină scriitor al „noii lumi”. „Ana Roşculeţ” era un bun exerciţiu de credinţă, fidelitate şi supunere.
„Ana Roşculeţ” este prima descălecare în Utopia. Problema Cuceritorului nu va fi fost cea mai neînsemnată dintre cele care îl preocupau pe tânărul prozator. Noua Lume trebuia cucerită, care sunt soldaţii ei?
Ana Roşculeţ va deveni, ea însăşi, om deplin într-o lume „nouă”. Va câştiga, ca om al muncii, un rol exponenţial. Cine are puţină răbdare, va putea să-l descopere în Ana Roşculeţ chiar pe tânărul Marin Preda: pe Marin Preda din „Desfăşurarea” şi „Risipitorii”, din „Delirul” şi din „Cel mai iubit dintre pământeni”. Adică pe Marin Preda din cărţile sale ofensive, în care încearcă ocuparea unor teritorii noi.
Sunt, fiecare, cărţile unor proiecte. Ale cuceririi Utopiei, ale încrederii în cei care îl înstruiesc cu privire la geografiile Noii Lumi.
Momentul „Întâlnirii din pământuri” rămâne demn de a fi cercetat îndeaproape. Scriitorul vrea să-şi tipărească opera, nuvelele sale de până acum, dar concursul „de proză” este câştigat de altcineva, un personaj al înaltei societăţi – al „fostei înalte societăţi” -, cu o carte de vizită impresionantă: Cella Delavrancea. Îşi reia povestirile, rescrie, redimensionează şi cartea atrage atenţia. Este acum şi el om de succes, şi fiindcă este om de succes, noii ideologi – în plină ofensivă în anul unu al literaturii noastre „noi” – vor să-l aşeze pe calea cea dreaptă. Să-l subordoneze, să-l educe, să-l transforme într-un vrednic propagandist. Aparţine noii elite – elită la fel de solidară ca toate elitele tinere. Scrie despre cartea lui Petru Dumitriu, şi el vedetă a prozei, şi el scriitor al desantului realist-socialist – al echipei care defineşte noua metodă de creaţie. Sau ar putea să o definească, sub semnul luptei de clasă.
Două întâlniri – una cu Mihai Novicov, alta cu Nicolae Moraru – deschid labirintul întâmplărilor din care tânărul iese nevătămat datorită „rezistenţei interioare”: şansa este, de fiecare dată, lângă prozator. Ideologii de seamă ai partidului, cei care selectează „cadrele”, îl acceptă fiindcă scriitorul are o orgine sănătoasă şi vine din aceeaşi subterană din care ieşiseră şi alţi autori, în 1945 de încredere. Mihai Novicov, boss al momentului, îl simpatizează şi, după câteva sfaturi, mustrări, destăinuiri („Nu e aşa de important ce zice presa, zic şi ei ce li se spune, ca nişte idioţi. Mai important e viitorul dumitale…”), îl trimite la Bălceşti, la o casă de creaţie. Nu mai este duşman al poporului, nu e trimis la Canal, ci la o Casă de creaţie.
A trăi şi a scrie în castelele lumii noi, era un capitol important din capitolul consactrat lui Marin Preda în „Arta paricidului la români”.
Viaţa în casele de creaţie în anul unu al literaturii noastre „noi” ar trebui să fie o temă a cărţilor despre deceniul al şaselea al literaturii române. Scriitorii nu mai sunt legaţi de casa lor, sunt ai caselor de creaţie. Castelele în care petrec scriitorii aparţinuseră Casei regale, aristocraţiei, fruntaşilor politici de odinioară: tuturor acelora care, numindu-se acum clase exploatatoare, trebuie nimiciţi. Tinerii scriitori se vor răsfăţa în paturile regale, vor degusta confortul castelelor, vor fi – la rândul lor – locţiitorii. Trebuie să scrie aici paginile despre infamia claselor superpuse, despre mârşăvia celor care, prin truda exploataţilor, construiseră palatele. Aci puteau – era obligatoriu (?) – să-şi exercite datoria de a urî şi dreptul de a iubi. Aici trebuia să înveţe să scrie după noua metodă, dar şi să petreacă. Să-şi sărbătorească triumful. Ei sunt adevăraţii învingători. Cine citeşte jurnalele autorilor de succes din anii cinzeci poate descoperi uneori crisparea: se tem să nu fie la înălţime – se întreabă, uneori, dacă nu sunt destul de buni. Dar învaţă să petreacă. Imaginarul lor se manifestă nu numai în operele care evocă duşmanul de clasă, ci şi în sărbătorile care trebuie să corespundă noii societăţi: noii aristocraţii: noii religii. Au, fireşte, o disponibilitate amoroasă neobişnuită. Iubirile lor au o desfăşurare… regală.
Fiindcă e important să observăm că, deşi cred din tot sufletul în Noua Lume, în sfaturile protectorilor, ale îndrumătorilor, ale formatorilor marxist-leninişti, ei se lasă educaţi şi de „ceilalţi”. Numeroasele articole care evocă destrăbălarea prinţeselor, luxul în care trăiau „clasele exploatatoare”, felul în care îşi schimbau iubirile regii/reginele construiesc „modele subversive”: fiindcă orice literatură a anilor 50 se hrăneşte din două serii de modele: din modelul propus de educatorii preferaţi (mai mult ori mai puţin, oricum aflaţi în preajmă) şi din modelul celălalt, „din altă lume”, evident compromiţător pentru primul. Starea regală e cea spre care năzuiesc tinerii, desfrâul regal (aşa cum îl ştiu ei din cărţile momentului, violent „demascatoare”) este visat de tinerii autori.
Dacă mai observăm că tinerii stipendiaţi ai regimului însoţesc, în vizitele lor prin România, scriitori străini celebri, autori cu mare autoritate în Internaţionala comunistă, mai târziu laureaţi ai premiului Nobel, putem înţelege dimensiunile înregimentării. În memoriile sale („Mărturisesc că am trăit. Memorii”, Prefaţă de Eugen Jebeleanu, Traducere din limba spaniolă şi note de Nina Ecaterina Popescu, Ed. Politică, 1978, p.277), Pablo Neruda scrie, uimit, despre aceşti oameni şi despre aceste locuri:
„Am fost invitat în România şi m-am prezentat la întâlnire. Scriitorii m-au dus să mă odihnesc în casa lor de creaţie colectivă din mijlocul frumoaselor păduri carpatine. Castelul în care se află reşedinţa scriitorilor români fusese înainte al lui Carol, descreieratul acela ale cărui amoruri extraregale deveniseră subiect de discuţie pe plan mondial. Palatul, cu mobilele lui moderne şi băile de marmură, se află acum în slujba gândirii şi a poeziei din România. Am dormit bine în patul majestăţii sale regina, iar a doua zi ne-am dus să vizităm şi alte castele transformate în muzee şi case de odihnă şi vacanţă. Mă însoţeau poeţii Jebeleanu, Beniuc şi Radu Boureanu. În dimineaţa verde, afundaţi printre brazii din bătrânele parcuri regale, râdeam în hohote, recitam versuri în toate limbile. Poeţii români, cu lunga lor istorie de suferinţe din timpul regimurilor monarho-fasciste, sunt cei mai curajoşi şi în acelaşi timp cei mai veseli din lume… (…). În puţine locuri mi-am făcut atât de repede atât de mulţi fraţi”.
În puţine locuri, trebuie să citim, globalizarea comunistă a funcţionat atât de rapid.
Nu mai e nevoie să spunem că în timp ce veselii poeţi îşi însoţeau vizitatorul pe mirificele plaiuri, partidul asasina cu succes, la Piteşti, în Aiud sau la Sighet, la Gherla sau în Bărăgan, „clasele exploatatoare din vremurile regimurilor de tristă amintire”. Dar putem să ne întrebăm câţi din pensionarii caselor de creaţie se hrăneau cu iluzii şi câţi erau stipendiaţii cinici ai represiunii.
Pentru înţelegerea vieţii tinerilor scriitori în casele de creaţie trebuie citite nu doar amintirile lui Marin Preda, ci şi ale Ninei Cassian. Poeta Nina îşi trăieşte succesele, e apreciată cu superlative de cei aflaţi în vârful piramidei partidului comunist. Are acces direct la „Ioşca”, dar şi la Leonte Răutu, la Constanţa Crăciun ca şi la Iosif Chişinevski. Cu unii dintre ei relaţiile nu sunt mereu fericite, dar femeia candidează cu succes la postul de primă doamnă (tovarăşă) a poeziei tinere. Este regina balului. Dacă mai ţinem seama de faptul că este soţia unui important şef cultural, Al.I. Ştefănescu (Ali!), bărbat de seamă al politichiei comuniste, înţelegem tentaţiile tânărului prozator Marin Preda. Împlinirea sa ca scriitor nu se putea realiza fără împlinirea sa de seducător, de macho, de rege al junilor cuceritori ai noii societăţi. Prozatorul Marin Întâiul şi principesa Nina trebuie să deschidă balul.
Procesul viitorizării rămâne central în toate cărţile lui Preda. Ce se va întâmpla mâine? Cum va arăta lumea de mâine? În „Ana Roşculeţ”, în textele anilor cinzeci, chiar în „Risipitorii” şi în „Moromeţii II”,întrebarea funcţionează cu neobişnuită energie. Ea rămâne şi în „Marele singuratic” şi în „Delirul”. În „Desfăşurarea”,ea sună aşa (Marin Preda nu o va modifica în ediţiile viitoare – vezi ediţia 1954, p.14): „Ilie Barbu nu ştia mai mult decât alţii, ba chiar îi scăpau unele lucruri, cum era, de pildă, alegerea preşedintelui gospodăriei. Pentru el, principalul era că aveau să înceapă o viaţă cum nu mai fusese vreodată: să are, să semene şi să culeagă bucatele la un loc, apoi să le împartă după munca fiecăruia. Dar cum se vor petrece toate acestea, cine o să aibă grijă ca lucrurile să iasă bine, cine o să fie tras la răspundere dacă ceva o să iasă prost, toate astea nu i se păreau lui Ilie nişte lucruri la care să se gândească în mod deosebit. Principalul era că viaţa cea veche era lovită acum chiar în temelia ei. De-aici înainte oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni nu după câte pogoane are fiecare, după câţi cai, boi sau porci au în bătătură, ci după cum au să muncească şi să se poarte în viaţa nouă care începea”.
Ce se va întâmpla mâine, iată întrebarea centrală a operei sale de tinereţe.
Ultimul său roman ar fi un răspuns.
