Petre Stoica, între amintiri
Primele amintiri. Am scris de mai multe ori că Jimbolia ar putea fi adevărata capitală culturală a României. Datorită lui Petre Stoica şi muzeelor înfiinţate la Jimbolia de el, datorită lui Walter Engel, care se întoarce mereu la Jimbolia, datorită lui Marcel Tolcea, care ţine sus steagul oraşului. Transcriem, pentru început, din Cuvântul înainte pe care Marcel Tolcea îl aşază în faţa volumului Petre Stoica – „Unsprezece adnotări lirice la covoarele Şerbanei”: „Pe la mijlocul lui 2009, Doamna Profesor Alexandra Titu mi-a propus o lansare de carte aparte la Muzeul de Artă din Timişoara: un pictor român născut la Paris… Cartea, jumătate în română, jumătate în franceză, îi aparţinea lui Radu Drăgoescu, un nume despre care nu auzisem. Familiar îmi era însă numele fiicei autorului, Doamna Şerbana Drăgoescu, cu care am convenit o întâlnire pentru a stabili detaliile de rigoare. Înainte de plecare, Doamna Drăgoescu m-a întrebat cine e bărbatul ale cărui fotografii se derulau pe monitorul computerului meu. I-am răspuns ca şi cum le-aş fi făcut cunoştinţă: Petre Stoica. Apoi am adăugat: „a plecat anul ăsta, la 21 martie”. Vizitatoarea „îl recunoaşte”, îi spune că Petre Stoica i-a dedicat un ciclu de poeme, că poemele au fost recitate de Ovidiu Iuliu Moldovan la vernisajul expoziției de tapiserie de la Muzeul de Artă al României (1981). La şase ani după ce au fost scrise. Presupunem că cel puţin şase ani între cei doi s-a desfăşurat o prietenie cu consecinţe pentru scrisul românesc. O prietenie… în cel mai curat sens al cuvântului. Petre Stoica nu improviza, nu dedica poezii „la faţa locului”. Realiza, prin scris, o întâlnire, aşa cum va realiza, mai târziu în prefaţa la „Itinerarii plastice” de A.E. Bakonsky (Ed. Meridiane, 1987). Şerbana Drăgoescu îi promite lui Marcel Tolcea poeziile, chiar dacă nu ştie dacă „l-a iertat” pe poet. După patru ani de la eveniment, Marcel Tolcea editează cele „Unsprezece adnotări lirice la covoarele Şerbanei”: un volum care nu aparţine seducătorului, ofensivului, vitalului Petre Stoica, fericitului îndrăgostit, ci scriitorului aşezat într-o literatură premonitorie. Într-o poezie a presimţirilor funeste. E vorba de o (altă?) „nuntă de cenuşă”: „iată, soseşte clipa/ voi plăti pentru tot ce-am văzut/în timp ce îmbrăţişam nevăzut/negrele şi albele gratii/din pătratul visului ţesut// iată soseşte clipa/dar cine hotărăşte termenul acesta cumplit?”. Desigur, adnotările la tapiseriile (extraordinare, să subliniem) ale Şerbanei Drăgoescu metamorfozează semnele rele: „Priveşti prin negură şi ochiul naşte un pui de crin”. „O bucurie fără nume/într-un chenar de aur alb/Nu privi prea mult/s-ar putea să mori/sub aripa porumbelului bocitor”. Da, există un fel de a citi tapiseriile Şerbanei Drăgoescu – un fel de a elabora o „lectură a lor”, a înţelegerii a naşterii şi a amurgului. Să urmărim şi simetriile cu poeziile de mai târziu. „Insomniile bătrânului domn” (2000) încep cu „Staţia finală” – poezia program a „ultimei etape”: „După un suspin de durata deceniilor/ am revenit la origini în căutarea/ iasomiei a temeliilor sacre// Dar cei ce m-au învăţat să privesc după legi solare / Nu mai sunt au pierit împinşi în nămoluri// O trainică funie împletită în atelier subterane // Leagă între ele destine epileptice consiolidând inerţia // Rodul locurilor natale este astăzi // Balega măgarului comicăria spicului acru// Amară staţie finală/ După un suspin de durata deceniilor.”
2.) Alte exerciţii pentru „Blânda arheologie”. Marea literatură a lui Petre Stoica începe de la „Blânda arheologie”, cu poemele care regăsesc Provincia, lumea veche, cea nealterată de şocul desfigurator al civilizaţiei. După un şir de ani bucureşteni, după sejururi vieneze, scriitorul încearcă să-şi regăsească satul de odinioară, fie la Dobroteasa, fie prin apropierea Reşiţei. Nu sunt locurile care să-l fixeze. Se fixează la Jimbolia, fiiindcă acolo poate să realizeze Weimar-ul său şi al românilor. Regăsesc ideea de Weimar jimbolian în câteva interviuri bine ascunse – nu-mi amintesc ca la numeroasele discuţii cu Petre Stoica să fi apărut ideea de Weimar… Şi totuşi, era mereu mândru de simpozioanele sale despre Trakl sau despre Bakonsky, la care participau invitaţi (prieteni) din Germania sau din Austria, scriitori de seamă de la Viena sau de la Berlin. Vorbea cu orgoliu despre extraordinara sa Fundaţie germano-română, despre Muzeul presei (între cele mai mari din Europa, accentua el), despre Cafeneaua sa literară APUNAKE, despre devotamentul prietenilor săi din oraş, despre traseele pe care îşi desfăşura energiile-i poetice, despre publicaţiile locale pe care le ocrotea – la care scria mereu, dar mai rar despre Weimar. Poemele sale „cu Jimbolia” sunt mai degrabă ale unei simbolii funebre: aici este graniţa, aici este locul pe unde se ajunge Dincolo. „Manevrele de toamnă” (1996) „Insomniile bătrânului” (2000) sunt cărţi ale agoniei şi ale stingerii. Weimar-ul jimbolian (simbolian) e spaţiul agonic, e universul care prefigurează o stingere. Niciunde nu se simţea amurgul chesaro-crăiesc mai bine decât aici. Mai bine un imperiu al stingerii, decât unul al strălucirii creatoare? Să scriem că Petre Stoica decriptează mesajele preotului Mihail Avramescu? „Adnotările lirice la covoarele Şerbanei” sunt o declaraţie de iubire „în stilul său” sau un comentariu la „covoarele” artistei? O mărturie despre acel „împreună” al artistului?
3) Şerbana – Un arbore genealogic. „Ei bine, tatăl meu nu doar că a luat bacalaureatul francez, dar a primit chiar şi medalia de bronz. Ulterior a făcut doi ani la Academia Julian, celebra şcoală de arte unde au studiat mari nume ale plasticii romaneşti – Pallady, Dărăscu, Stoenescu ş.a.m.d. Nu a terminat însă aceste studii, din motive familiale fiind nevoit să se întoarcă în ţară. Pentru că era un tânăr foarte studios şi, în acelaşi timp, voia să fie liber să picteze, tatăl meu s-a înscris la Universitate şi la Franceză; în România era francezul, în Franţa era românul. De fapt, fiind oricum bilingv, s-a considerat întotdeauna un om cu două patrii. În același timp, la Universitate a studiat filosofia şi istoria, aceasta din urmă cu Iorga, a făcut parte din generaţia Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu, poate că era mai mic cu doi, trei ani decât aceştia…”. Şi tema scrisului a urmărit-o pe Şerbana Drăgoescu aşa cum i-a urmărit şi pe ai săi. Dacă Petre Stoica a realizat o literatură-retro, cu accente către deliricizare, eminenta plasticiană va căuta plastica ţesăturii – a “covoarelor”. A “cărţii”. Prin vocea celorlalţi: „Am un arbore genealogic de vreo patru sute de ani şi regret că, nefiind o pasionată după origini, nici eu nu-l cunosc foarte bine. Cunosc însă faptul că străbunicul meu Liviu Drăgoescu a fost general cu studii militare făcute la Bruxelles, că era un mare boier – există şi astăzi, pe lângă Tismana, satul Drăgoeşti – așadar o familie care, iată, şi-a dat numele unei aşezări, mai mult, în Târgu-Jiu fiind şi ctitor al unei biserici. Ei bine, acest străbunic al meu s-a căsătorit cu o mare aristocrată, pe care o chema Maria Paianu. Numele venea de la moşia Paia, or Paia fiind prima mişcare de nobleţe din arborele genealogic (prima atestare documentară fiind de la 1630, prin Izerul Paianu ot Paia). Din căsătoria străbunicului meu…”. Editorul volumului, Marcel Tolcea, a mai purtat un dialog cu fiul poetului, Radu Stoica, “pentru a-i cere permisiunea editării manuscrisului”. În ziua următoare, Radu Stoica îl sună pe editor pentru a-l anunţa că „Şerbana Drăgoescu a murit ieri seară”.
