Emil Cioran s-a născut la Răşinari, satul unde vizitatorii pot descoperi casa memorială Octavian Goga, iar în cimitirul de la Răşinari, mormântul lui Andrei Şaguna. Toate confesiunile lui Cioran pun accentul asupra anilor în care, la Răşinari, trăia beatitudinea paradisiacă a începuturilor: „M-am născut la Răşinari, un sat de munte din Carpaţi, la 12 km de Sibiu. Iubeam enorm acest sat; aveam zece ani cînd l-am părăsit, pentru a merge la liceu la Sibiu şi nu voi uita niciodată ziua, mai precis ora, cînd am plecat de acolo, împreună cu tatăl meu. Închiriasem o căruţă şi am plîns, am plîns tot drumul, fiindcă aveam presentimentul că paradisul meu s-a sfîrşit. Acest sat de munte avea, pentru mine, copil, un avantaj imens: puteam hoinări… Mai exista şi un alt avantaj: în timpul războiului din 1914, părinţii mei, fiindcă erau români, au fost deportaţi de unguri, iar fratele, sora mea şi cu mine am rămas cu bunica; pe scurt: eram absolut liberi, era epoca ideală; cînd a trebuit să părăsesc această lume, am avut presentimentul că ceva în mine s-a rupt definitiv.”
Din acelaşi dialog aflăm că nu numai satul, ci şi oraşul primei tinereţi a fost pentru Cioran un spaţiu paradisiac. Scriitorul, am putea afirma, s-a dezrădăcinat „în mai multe rînduri”. Aici, în Sibiu, se petrece „cea mai mare dramă a vieţii mele”. Şi cu aceeaşi patetică iubire a superlativelor, spune Cioran: „Tot ceea ce am scris, tot ceea ce am elaborat, toate rătăcirile mele îşi găsesc originea în această dramă: în jurul vîrstei de 20 de ani mi-am pierdut somnul. Îmi amintesc că mă plimbam ore în şir pe străzi. Sibiul e un oraş foarte frumos, un oraş german din Evul Mediu. Ieşeam pe la miezul nopţii şi mă plimbam pur şi simplu pe străzi, nu era nimeni, cîteva curve și eu, într-un oraş gol, liniştea adîncă, provincia. Rătăceam ore în şir ca o fantomă şi tot ceea ce am scris a fost gîndit în acele nopţi.”
Al treilea Paradis din care tînărul e alungat e somnul. Am putea avea o imagine mai limpede a Izgonirii din paradis? Retragerea în somn asigură protecţia celeilalte lumi. Te încredinţezi universului oniric cu speranţa renaşterii într-o nouă zi – o zi mai bună. Toată generaţia lui Cioran a apăsat asupra acestui termen, pentru ea esenţial: renaştere. Mircea Eliade a demarat studiul istoriei religiilor cu o teză de licenţă privind renaşterea.
Fiindcă tot ceea se întîmplă e un rod al supravieţuirii, literatura lui Cioran va avea trei termeni centrali: paradisul, destinul, somnul, exprimaţi în carte (după „blestemul” scrisului) prin izgonirea din paradis, prin omul fără destin, prin alungarea din somn.
Iată de ce exerciţiile de admiraţie sunt necesare ca aerul filosofului nihilist. Acolo, în lumea din care a fost izgonit, existau personalităţi extraordinare, se afirmau cei mai geniali dintre geniali: oamenii mirabili ai începuturilor. Cultul lui Petre Ţuţea a fost alimentat de superlativele cioraniene: el este, va repeta Emil Cioran, cel mai de seamă geniu al secolului. Un geniu oral.
Geniile orale aparţineau lumii de azi, dar şi lumii de demult, orizonturilor paradisiace, eroului nefalsificat de alienarea scris-cititului. Erau înţelese doar de către iniţiaţi. O scrisoare către fiica lui Mircea Vulcănescu e aproape o hagiografie: „În povestirile hasidice se spune despre Baal-Shem-Tov: Pe vremea cînd toate sufletele se aflau în Adam, la ceasul cînd Adam s-a depărtat de Arborele Ştiinţei, sufletul lui Baal Shem Tov s-a desprins de celelalte, astfel că n-a mîncat din fructul arborelui.
Pe măsură ce mă gîndesc mai mult la tatăl dumneavoastră mi-e tot mai limpede că era, şi el, o minune, o excepţie uluitoare, că şi el, prin cine ştie ce minune, va fi rămas nedemn de osînda noastră obştească. Desigur, e poate nesăbuit să afirmi despre un spirit cu adevărat universal, că n-a gustat din blestematul fruct. Şi totuşi, aşa trebuie să fie, pentru că ştiinţa sa prodigioasă era dublată de o puritate cum alta n-am întîlnit niciodată. Păcatul originar, evident la noi toţi, nu se vădea în el, un om atît de trupeş, dar care, paradox minunat, se adăpostea în cineva evadat dintr-o icoană. Despre orice ar fi vorbit, finanţe ori teologie, izvora din el o putere şi o lumină pe care nu am căderea să le definesc. Nu vreau să fac din părintele dumneavoastră un sfînt, dar, într-un fel, era.”
Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mircea Zapraţan, ei, dar şi alţii, nu sunt nişte oameni obişnuiţi. Existenţa lor e una prodigioasă. Ei par, în lumea noastră, mesageri ai lumii de dincolo. Ai unei lumi care n-a căzut în păcat!
Aproape în fiecare dintre interviurile, mărturisirile, paginile confesive Emil Cioran îşi rescrie viaţa, încercînd să redescopere, în etapele devenirii sale, Paradisul. Să refacă din semnele pe care le are la îndemînă, izgonirea din Paradis. Destinul (omul fără destin) ca şi somnul (neputinţa retragerii în somn) fac parte din maladiile mortale care însoţesc izgonirea din paradis.
E, deci, momentul să notăm că rescrierea biografiei redistribuie accentele, în funcţie de convorbitor. Sau de momentul în care are loc dialogul, verbal sau epistolar. Iubirea dintr-un anumit moment al ascensiunii îl face să nedreptăţească personaje importante alături de care a trăit o perioadă. Uneori să falsifice, în numele delirantei sale iubiri: „Cu siguranţă, scrie Cioran în celebrul portret al lui Mircea Eliade, n-aş fi îndrăznit să scriu Omul fără destin dacă nu m-ar fi împins o împrejurare anume. Aveam o prietenă comună, actriţă de mare talent, care, spre nefericirea ei, era obsedată de probleme metafizice. Obsesia asta avea să-i compromită cariera şi talentul. Pe scenă, în mijlocul unei tirade sau al unui dialog, preocupările sale esenţiale o cotropeau… Jocul ei avu de suferit: era prea integră ca să poată ori să vrea să trişeze. N-a fost concediată, dar i s-au dat mici roluri neînsemnate ce nu puteau s-o tulbure cu nimic. A profitat de înlesnirea aceasta pentru a se consacra întrebărilor şi înclinaţiilor ei speculative… În căutare de răspunsuri, s-a orientat, în angoasa ei, spre Eliade, apoi, mai puţin inspirată, spre mine. Într-o bună zi, la capătul răbdării, Eliade a trimis-o la plimbare şi apoi a refuzat s-o mai vadă. Ea a venit să mi se spovedească…”.
În memoriile sale, Mircea Eliade nuanţează relatarea, nu fără a da întîmplărilor cu Sorana Ţopa un aer de schiţă umoristică. Adevărul e că, în momentul întîlnirii cu Mircea Eliade, Sorana Ţopa era o mare actriţă şi că excluderile din teatru vor veni mai tîrziu, din cauza, mai întîi, opiniilor naţionaliste şi apoi (după 1945) anticomuniste. Omul fără destin nu este, aşa cum susţine Emil Cioran, doar consecinţa unei infidelităţi sentimentale. Eseul aparţine unui moment bine marcat al relaţiei Eliade-Cioran: filosoful se revoltă, într-un şir de articole, împotriva lui Mircea Eliade. Nu era suficient de radical, nu era omul opţiunilor categorice! Simplificările nu afectează prea mult imaginea actriţei, mutată doar în alt sector al panteonului cioranian: „Tot pe-atunci (în epoca Omului fără destin – n.n.) Eliade a început să ţină cursuri la Facultatea de litere din Bucureşti. Mergeam să-l ascult de cîte ori puteam. Fervoarea risipită în articolele lui se regăsea din fericire în aceste prelegeri, cele mai însufleţite, cele mai vibrante din cîte-am auzit vreodată… O oră de tensiune, după care, adevărat miracol, nu părea deloc istovit…”.
Lîngă paradis, destin, somn (fiecare polarizînd răul pe care îl presimte) trebuie să aşezăm al patrulea termen-cheie cioranian: trăirea. Dar nu în sensul definit de acea Lebensphilosophie atît de anatemizată de Şerban Cioculescu şi ai săi. (În polemicile anilor treizeci, „trăirism” înseamnă amatorismul junilor filosofi fascinaţi de fascism, legionarism, nazism.)
A trăi e legat de Cioran de oboseală, istovire, epuizare, agonie. A nu părea istovit însemna a aparţine unuia dintre paradisurile cioraniene. El, insomniacul, este un om mereu obosit. Nu se simte înzestrat pentru o muncă ordonată, pentru studii sistematice. E un marginal fericit că-şi poate prelungi statutul de marginal. Mănîncă la cantine studenţeşti ani în şir, locuieşte la mansarde, prelungeşte un provizorat al relaţiei familiale. Supravieţuieşte, agonizează. Nu vrea premii, nu vrea recompense, nu pofteşte gloria. Oscilează între a fi şi a nu fi, preferîndu-l, parcă, pe a nu fi. E solidar cu paradisurile anilor tineri. Pe urmă, prin scris, acest exerciţiu alienant, se desolidarizează de ele. Scrisul alienează, scrisul oboseşte, scrisul e pedeapsa pe care o suportă cel izgonit din paradis. Din increat.
Totuşi… totuşi… cum arată acel paradis al copilăriei? Cînd era copil, la Răşinari, în acel spaţiu mirific, Transilvania aparţinea imperiului austro-ungar. În Scrisoare către un prieten de departe, Cioran va încerca să evoce imaginea torturantă a stăpînului maghiar. Sunt înclinat să cred că ea e refăcută pentru uzul strălucirii epistolare.
În fond, orice imperiu păstrează o conotaţie mitologică. Ne invită la o călătorie de (prin) basm. Pentru bătrînii locuitori ai Transilvaniei, pentru românii enclavelor arhaice, împăratul era chiar locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt. Făcea parte, deopotrivă, dintr-un univers familiar şi inteligibil. Moartea Împăratului, sfîrşitul Imperiului ţineau de sfîrşitul lumii. Dacă imperiul îşi încheie rostul, atunci omul trebuie să-şi încheie misiunea lui pe pămînt. În afara Imperiului, supusul imperial nu poate fi decît în exil. Scriind despre paradis, Cioran trădează nu doar o nostalgie edenică, ci şi una imperială.
Anii copilăriei lui Cioran sunt anii în care marii intelectuali presimt sfîrşitul unei civilizaţii. Veacul începe, în Imperiu, cu o adevărată epidemie de sinucideri. Inaugurată, în secolul trecut, de un vlăstar imperial, epidemia are un crescendo ce nu se va opri decît după război. Dar la Răşinari? Acolo e paradisul, nemurirea, va spune/scrie Cioran.
