1. Cum aş începe o carte despre Anişoara Odeanu? Cu supărarea ei la o recenzie publicată în „Orizont”, era vorba de o antologie a Poeziei ei: „Ai scris despre mine ca şi când aş fi moartă”. Şi cu scrisorile ei către mine, după ce s-a rugat să nu public interviul pe care i l-am luat. Şi cred că ar fi bine să încep cu dialogul cu Eugen Jebeleanu, când i-am comunicat „că a murit”. Da, îşi aştepta moartea, mi-a spus poetul, mi-a telefonat, mi-a scris că are cancer în faza finală, că nu mai vede. Nu i-am spus că am stat cu ea de vorbă… da, scria, a scris mereu, poemele pe care i le-a publicat mai târziu Elena Jebelean în volumul „Ora fără chip” erau scrise chiar în noaptea dinaintea sfârşitului. Era bolnavă, credea scriitorul sau… noaptea poemelor era noaptea de adio? I-a scris lui Eugen Jebeleanu ca să fie pregătită de final? Era o formă de pregătire? Da, Anişoara Odeanu scrie… despre mai multe încercări de sinucidere… Îşi aştepta moartea.
Da, dar trebuie să scriu cum, după despărţirea de Peter şi de prietenii din Bucureşti, cum ia 19 pastile de BROMOVAL.
O încercare de sinucidere. Una dintre ele, sub întrebarea scriitorului ce înseamnă a-ţi povesti VIAŢA. Sacrificiu? Ea, scriitorul, nu face altceva decât să-şi povestească viaţa. Îşi scrie jurnalul. E un Jurnal INTIM? Jurnalele care dispar. Pe care le aruncă. E un gest sinucigaş? Să recapitulăm: Anişoara Odeanu (n. 28 mai 1912, com. Pădureni, județul Timiș – m. 1 septembrie 1972, Lugoj, județul Timiș; până în 1932, Doina Peteanu) e un copil-minune care va debuta la 10 ani într-o publicaţie înfiinţată de tatăl ei: „Primăvara Banatului”, revistă a Societăţii de lectură a elevilor de la Liceul „Coriolan Brediceanu”. Va câştiga numeroase premii ale societăţii „Tinerimea română”. Scrie (publică) poezii, proze, recenzii. La 22 de ani devine celebră: îi apare romanul „Într-un cămin de domnişoare”. A ajuns într-un Bucureşti pe care trebuia să-l cucerească. Următorul roman, „Călător din Noaptea de Ajun” (1937), purta un motto din Camil Petrescu. „Ciudata viaţă a poetului” (1942) apare cu un motto din Jules Laforgue. Volumul de poeme „Moartea în cetate” (1943) aduce alt ton şi pare semnul altor amintiri. „Fata lui Codru-împărat” (1939) și „Noaptea creației” (1943) sunt celelalte volume de versuri publicate de autoare.
Scriitoarea părăsește, după 1948, Bucureştii. Se refugiază la Anina, pe urmă revine în Lugoj. Am fi nedrepţi dacă am scrie că Anişoara Odeanu nu încearcă acomodări cu vremurile. Dar şi cu înaintaşii ei, în pagini care ar putea să fie testamentare. Exerciţii testamentare fuseseră şi „Nedumeririle lui Duduţă” (1969), carte a amintirilor din copilărie, şi romanul „Legile jocului” (1972), după ce în 1967 apăruse volumul de nuvele „Sub lumina verii”. În romanul postum „Acele lucruri mari” (1973),eroina esteDaniela Henţia: am putea spune că retragerea în zona amintirilor o interesează cu prioritate; scriitoarea încearcă a recupera anii copilăriei – timpul (prea mult) dedicat scrisului. Ca şi celelalte romane, „Acele lucruri mari” este scris la persoana întâi.
Timpul naraţiunii asigură vivacitatea relatării – autenticitatea ei. Dar „Acele lucruri mari” se revendică, întâi, de la istorie. În prima parte a romanului, o istorie a familiei cu oamenii locului, în cea de-a doua, a febrei legate de confruntările armatelor. Şi a entuziasmului Unirii, de-a lungul unor vremuri memorabile. Ei bine, Henţia-tatăl este Aurel E. Peteanu. Nimic hagiografic nu tulbură pagina…
Anticonformista s-a întors în Banat, încercând a descoperi semnificaţiile locului. „Banatul vă oferă ceva în plus?, o întreabă poetul Nicolae Dolângă. „Mă pot hrăni sufleteşte din aceste rădăcini”. A reuşit să se hrănească? „Ora fără chip”, volumul de poezii scrise în ultima noapte a vieţii, trage concluziile, într-o încercare eroică-comico-satirică de a-şi scrie testamentul literar.
2. Neobişnuitul volum al lui Mircea A Diaconu despre Ciprian Porumbescu se ocupă de scrisorile lui Ciprian Prumbescu, dar şi de Jurnalul său. Care e despre un artist ce îşi trăieşte pe viu candoarea şi revolta şi care „avea să revină la Stupca, pentru a muri pe 6 iunie 1834. Nu împlinise 30 de ani. La 10 ani de la disperatele scrisori ale lui Ciprian, în 1891, avea să se stingă de tuberculoză şi Epaminonda Bucevschi”. Disperatele scrisori numesc un timp Ciprian Porumbescu, lângă paginile de jurnal transcrise de Mircea A. Diaconu… Transcriem din ultima scrisoare către Epaminonda Bucevschi: „Numai Dumnezeu ştie cum privesc eu zilele ce vor să vină, cu atât mai mult cu cât, pe lângă toate celelalte, sunt acum şi bolnav, destul de bolnav. De trei zile tuşeşesc cu sânge şi numai prin bunătatea unui prieten care mi-a obţinut pe numele lui, un certificat de la Asociaţia bolnavilor, sunt atât de fericit de a beneficia de tratament medical gratuit, şi medicamente gratuite. Îţi vine să înnebuneşti la gândul că atunci când te urmăreşte o nenorocire, ea îşi continuă drumul fără să se mai sfârşească”.
Şi, în apropierea finalului:
„Medicul mi-a interzis orice iritare, supărare şi grijă în mod serios. Da, lui îi e uşor să spună asta. El spune că mi-a plesnit o arteră la plămâni… din cauza unor afecţiuni psihice, şi în special din cauza unor stări sufleteşti foarte zguduitoare, care au avut o influenţă atât de puternică asupra mea”.
Şi, în finalul scrisorii:
„Rog încă o dată, din tot sufletul, să nu mă uiţi şi să fii atât de bun să-mi ierţi repetatele mele plictiseli”.
Sau cum sună din al său Tagebuch – Jurnal: „Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-o să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (…) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: «Oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian». Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica”.
Despre finalul unor oameni de artă s-ar mai putea scrie dacă… Şi dacă…
