Geografia literară a României. Livius Ciocârlie, „De la Sancho Panza, la Cavalerul Tristei Figuri – Jurnal”

Cine e Sancho Panza, cine e Cavalerul Tristei Figuri? Jurnalul lui Livius Ciocârlie e o carte a ironiei şi a autoironiei şi a întrebărilor despre scris – despre rostul scrisului. Ce rost are Jurnalul? De ce să fiu scriitor? Într-un eseu mai vechi despre Livius Ciocârlie vorbeam despre versanţii indiferenţei şi citam: „Tendinţa românească spre indiferenţă are doi versanţi. Ea a dat Mioriţa şi pe Eminescu, dar şi lumea lui Caragiale, adică pe noi. Găsim în istoria noastră – de aici împrumut cuvintele lui Poulet… –  între ce precedă şi ce poate urma absenţa unui timp concret, a unui timp plin. Ea are drept consecinţă înlocuirea unui timp dens printr-unul găunos. Pe de o parte, acest timp intermediar nu se leagă de nimic, de nici o amintire, de nici o speranţă sau un bun oarecare, având aerul de a nu se putea formula pe sine, apare ca a fi de o extremă slăbiciune. Dar pe de alta, datorită faptului că nu e plin cu nimic, este susceptibil să se deschidă în orice moment cu aceeaşi supleţe şi aceeaşi indiferenţă: poate să ducă la orice.”

Pe versanţii indiferenţei naratorul se află mereu între A FI, a se povesti, între jurnal şi a NU  FI. „Pentru că ne place să ne împăunăm şi cu ce n-am făcut, în loc să ne cunoaştem şi să căutăm rădăcinile răului nostru, riscăm să dăm despre noi o imagine tape à l’oeil, imitaţia unei istorii fictive care, după Broch, este chiar răul, manifestat.” Livius Ciocârlie beneficiază mereu de abundenţa exemplelor: e ştiutor. E profesor:

„Dacă în decursul vremurilor, ne spune onoratul şi harnicul cărturar Coriolan Buracu, neamul nostru de pe aceste meleaguri s-a distins ca buni români, buni ortodocşi, buni soldaţi şi buni administratori, ceea ce reiese din mulţimea hrisoavelor care grăiesc despre vitejia înaintaşilor ridicaţi la rang de nobili, bani şi vicebani de Severin, apoi de Lugoj şi de Caransebeş, prefecţi, subprefecţi, pârcălabi şi alte funcţii administrative, aceste eminente calităţi au fost păstrate şi atunci când însuşirile lor excelente trebuiră să le folosească numai într-o singură direcţie, cariera militară.” Or fi exacte transcrierile din Coriolan Buracu, „onoratul şi harnicul cărturar”? Parcă ar fi. Şi continuă extraordinarul narator Livius Ciocârlie:

„Să pomenim cu evlavie pe feldmarerşalii Trapcea, Seracin, Guran, L. şi Nicolae Cena, pe generalii Doda, Mătărângă, Bihoi, Groza, Lupu, Lugojanu, Ion Iovescu, Băcilă, iar în viaţă pe generalii Şandru, Domăşneanu şi Muica, cari prin meritele lor neîntrecute, înălţaţi în rang şi prin propriile lor talente, ne-au ridicat vaza în ochii străinilor, rugând cerul ca să ne învrednicească ca şi în armata română să putem da ţărei  generali distinşi şi ofiţeri de seamă ca cei amintiţi, cari s-au înşiruit de-a lungul unor vremi frământate, iar noi aflăm despre faptele lor de arme dintr-un preţuit studiu. Spre regretul nostru al tuturora, ultima parte din valoroasa lucrare n-a mai apărut…”.

Livus Ciocârlie îl citează exact, cu politeţe faţă de personaj, dar şi de adevărurile lui, de stilu-i de ortografie… dar nu în aşa fel să divulge chiar total personajul: aşa spune el, aşa ar fi putut/trebuit să spună. Scriitorul de azi nu citează exact, citează aproape exact.

Notele lui Livius Ciocârlie despre Viena încearcă să extindă  observaţiile primelor cărţi. Viena crepusculară poate sluji drept termen de comparaţie cu actualitatea românească.

De aici, autorul se deplasează către Cioran, alianţă care ar putea fi de cursă lungă, deşi…: „Ceea ce ne atribuie Cioran este indiferenţa. Pe rând: inerţie, încetineală, somnolenţă. Ce n-a recunoscut Cioran e creativitatea indiferenţei… deşi propria lui frivolitate e altceva? În „De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri. Jurnal”, Livius Ciocârlie scrie despre creativitatea indiferenţei:

„De ieri, am început să trişez. Ia să încep eu cu ce mă trage sufletul mai mult, mi-am zis. Mai încolo, mai vedem. Adică articolul despre deux fins de siecle şi referatul la o teză, naiba să le ia!! Fapt este că dacă ieri s-a mai văzut câte ceva, astăzi, după ce m-am ţinut de ale mele, nu s-a mai văzut nimic. Nu mă simt în stare. Capul nu mă ajută, rănile mă dor. Mă uit în jur, mă uit în gol, mă uit pe masă. Răsfoiesc foi. Ce-o fi cu ele? E scrisul meu. Le citesc, şi pe tot parcursul,  nu-mi aduc aminte, nici ca prin ceaţă, nu când: că le-am scris. Poftim! îmi zic. Poftim cercetător.”

Ironie, autoironie, „război cu sine însuşi” al bănăţeanului din Europa Centrală care scrie despre ai lui. Scrie sau nu vrea să scrie? „Am aşa o viteză în a nu scrie încât mă ajung din urmă. Naiba m-a pus să promit un jurnal. Am şi probleme de tonalitate. De cheie muzicală, cum ar veni… Ce vesel v-aţi făcut? îmi spune don Bazil. – Don Bazil e un martor. Dar mai sunt şi alţii, mereu în preajmă. Care vor să afle: A doua, după cum i-am şi scris Badiului, aşa suntem noi, bănăţenii, le amestecăm. Prin urmare, aş avea dreptul, ca cetăţean al epocii mele şi al acestei provincii de la graniţa de vest, să nu mai fiu tot vesel, mai ales, că la drept vorbind, n-am nici de ce sau nu, aici greşesc. Motivul, cât îl am, acesta e. Se duse naibii, da-mi plăcu cum se duse”.

Cum e Jurnalul, cum trăiesc amintirile? Ce înseamnă să fii diletant?

„Anch’io son dilettante, spun nu puţin mândru (sunt altfel, vezi bine) de câte ori am ocazia şi fără să o am. Ceea ce nu mă împiedică să umblu bosumflat prin lume, foc de supărat că scrisul nu îmi merge bine în fiecare zi. Mai conştiincios decât mine nu se prezintă la masa de lucru decât marii profesionioşti şi marii veleitari. Prin urmare, am dreptate: cel care îşi spune meu în jurnal este un personaj. Mă indignează faptul că am stricat două cărţi în doi ani. Anul şi cartea Metronomiuc diletant”.

A fi, a nu (mai) fi. Memorabile sunt paginile  despre prietenie, despre prezenţă şi despre absenţă:

„Pe Roman l-am întâlnit a doua zi şi l-am găsit destul de demoralizat. În sfârşit, medicii l-au ajuns din urmă, maltratându-i şi ultima parte vitală, mâna dreaptă, în ciuda tuturor eforturilor disperate de a şi-o păzi.

Aşa că l-am surprins, proaspăt operat, în încercarea patetică de a-şi exersa mâna. Am luat cina împreună, am băut (numai eu) am fumat, şi după ce femeile s-au retras, am stat de vorbă până dimineaţa la 3, vorbind despre unii, despre alţii… la urmă nu mai ştiu despre ce… Dimineaţa, ne-am reîntâlnit la o cafea, el destul de vesel, eu încă buimac…”.

Umor, ironie, autoironie, prezenţa /absenţa colegilor, drumurile… Proză, eseu, Jurnal, carte a mărturisirilor, meditaţie despre lumea din  jur – despre lumea noastră. „De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri” e cartea unui mare scriitor de azi.