Marin Sorescu şi-a iubit fraţii, şi ei scriitori, şi ei implicaţi în definitivarea operei soresciene. De la Nicolae Sorescu, fratele cel mai mare, până la Ion Sorescu, cel mai mic, fiecare şi-a definit acel „acasă” la care fiecare se întorcea cu nesfârşită iubire. George Sorescu a fost cel mai realizat profesional, spun exegeţii. A scris despre Gheorghe Asachi – opera lui importantă, Gheorghe Asachi – Viaţa şi opera. Şi a publicat mai multe antologii din opera fratelui său Marin. Dar a continuat cu cercetarea operei lui Asachi.
Cu Ion Sorescu am fost coleg la Timişoara la Facultatea de filologie – secţia română-germană. Am fost între 1960 şi 1965 în aceeaşi grupă: 325. Ion Sorescu a început să publice poezii din 1961, dar după succesul fratelui său… şi-a rărit apariţiile. Poeziile lui Ion Sorescu pot fi citite cu iubire şi azi. Se apără de amintirea fratelui celebru – e un fel de a-şi lua adio de la poezie. Din volumul Timp ceţos, 2011, amintim „Culegem cioburi din oalele sparte/ Ascunse sub pământ, pe mese le-aşezăm/ Cum aşezăm poveştile-ntr-o carte/ Dar n-avem timp să ne mai bucurăm//…/Olar eu m-aş fi vrut şi-aş fi ajuns bogat/ Mi-ar fi rămas o oală-n visul meu/ Decât să bei din ceainic surogat/ Mai bine vin străvechi din lutul tău”. Rămâne totuşi lângă fratele său, cel puţin în Itinerar (De la Marin la nea Mărin): „De la Bulzeşti la Băileşti/ E drumul lung de te gândeşti/ Oltenia din sud în nord/ Se pune, Doamne, de acord// De la Marin la nea Mărin/ se-ntinde-un pod sub cer senin/ Unul a scris, altul a jucat/ Din fapt de zi în scăpătat// … Căci neuitarea este mare/ Prezenţi vor fi-n aniversare/ Adu-i Doamne, printre noi acasă/ Senini, frumoşi, să stăm cu ei la masă”.
Ion Sorescu a debutat în Viaţa studenţească, în 1961 şi era „poetul nostru”. Doar un timp, până când am aflat că fratele său, Marin, nu e poet ci critic literar. De altfel, Marin a venit în Banat, în 1963, la întâlnirea cenaclurilor literare, în calitate de „critic”. Un an mai târziu, Marin Sorescu devine vedetă. Ca poet, Marin Sorescu începe cu parodii, şi Singur printre poeţi (1964) reuşeşte să obţină un succes neobişnuit fiindcă apare în momentul în care tinerii poeţi, prozatori, critici, asigurau schimbarea de paradigmă: despărţirea de poezia oficială, luată peste picior cu inteligenţă, cu haz de Marin Sorescu. Spre deosebire de poeţii importanţi ai anilor 60-65, intelectualizanţi, ermetici, „reflexivi peste limitele admise”, Marin Sorescu vine cu ceva nou: cu o poezie directă, accesibilă,
cu un vers în care poanta triumfa. Are haz. Dacă e să citim poemele noului val, ale autorilor de succes, ale lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Grigore Hagiu vom observa că ei înving prin bunii cititori de poezie, prin criticii care au exerciţiul lecturii şi al interpretării. Dacă e să privim devenirea generaţiei şaizeci, de succes fără îndoială, atunci vom ajunge la concluzia că Marin Sorescu se apropie de cititor prin antipoezie; cu alte cuvinte, printr-un tip de contestare care pune sub semnul întrebării definiţiile tradiţionale, paginile de manual, obişnuinţele de fiinţe sentimentale. Marin Sorescu desentimentalizează poezia, prin partituri antilirice.
Jocurile sale nu activează, ci sugrumă lirismul. Celebrul poem închinat lui Eminescu, la fel de celebrele poeme închinate lui Dante sau lui Shakespeare ispitesc virtuţile noastre contestatare.
Ca să nu mai vorbim de cele ironice. Drumul ne-ar permite să analizăm virtuţile stilului parodic: „Gînditor şi cu mîinile la spate/ Merg pe calea ferată,/ Drumul cel mai drept/ Cu putinţă.// Din spatele meu, cu viteză,/ Vine un tren /…”.
De unde pînă unde merge contestaţia, şi de unde pînă unde se întinde afirmaţia „în doi peri”? Generaţia a cultivat curent stilul subversiv, dublul limbaj, dar nici un scriitor nu a folosit ca Marin Sorescu virtuţile dublului limbaj. Cine ne ameninţă cu moartea, inevitabilul e moartea sau agresiunea materialităţii infernale? În climatul destinderii, care preţuia curajul scriitorului, vocaţia lui pentru libertate, părea că nimic nu poate tulbura discursul poetului: că în urma lui nu vine nici o maşinărie infernală care să-l strivească. Dar omul, pentru care întotdeuna doar celălalt moare?
Sunt întrebările mari, fundamentale, dar la alt etaj pot fi descoperite discursurile curente ale cititorului şi ale iubitorului de literatură. Fiecare text ar putea fi numit „Jocul de-a…”. Poezia citată s-ar fi putut numi „Jocul cu drumul”. Alta, numită de poet „Munţii”, ar putea fi intitulată „Jocul cu munţii”, iar celebra „Leda”, „Jocul cu Leda”.
O structură de adâncime pusă în evidenţă polemic de Marin Sorescu e satul. În „Răceala” şi „A treia ţeapă”, satul joacă rolul pe care îl jucau în „Iona” şi „Matca” apele. Confruntarea conştientului cu inconştientul, a limitei cu ilimitatul, a unicului şi a serialului nu se mai sprijină pe un text sacru, pe un mit, ci pe o structură de adâncime – pe o realitate pe care amintirea o poate recupera.
Apare, diversificat şi nuanţat, spectacolul lumii. Spectacolele noi se interferează cu cele din La lilieci.
Etapa a doua a scriitorului poate fi caracterizată printr-un efort de obiectivare. Mesagerii unei lumi absurde – călătorii sau exploratorii absolutului – se întorc acasă pentru a-şi povesti extraordinara aventură. Călătoria lui Minică, plecat să cunoască viitorul, nu e diferită prea mult de călătoria lui Ivan Turbincă în rai şi iad. De altfel, se călătoreşte mult: aproape în fiecare dintre piesele lui Marin Sorescu se călătoreşte undeva, către un loc în care ar putea exista, sub forma lui nepervertită, adevărul. Călătorii suprapun timpurile, imperiile, civilizaţiile, în numele necesităţii de a vorbi despre prezent. Minică la curtea bizantină,
(Răceala) Pânzaru, dar şi Căţărătorul repetă experienţa lui Iona. Fiecare dintre ei e capturat de învelişul care le dă sens: identitate: rost în această lume. Ca şi Iona, fiecare încearcă să evadeze.
Satul e matca formativă, locul prezentului continuu. Stăpâne sunt aici femeile, care frământă lutul, care pre-formează. Ele sunt mamele – mumele goetheene. Fiecare dintre Mame – satul, lutul, femeile – conotează ceva: se adresează altei „ieşiri la lumină” – altor suprafeţe. „La Lilieci” poemul – de fapt seria de poeme ale lui Marin Sorescu evocă lumea de azi. Lumea de ieri. Amintirea ei:
Nesfârşitele amintiri nu numesc o coborâre într-un univers matricial?
„Nicăieri nu mănânci varză cu carne/ Mai gustoasă ca-n cimitir,/ De ziua morţilor când se face pomană/ Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării// Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii/ Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura/ Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumină care le strâng tâmplele./ Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,/ Ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite,/ Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi, mare e Dumnezeu./ Dar mai e până-atunci, ne ghiorţăie maţele, ni s-a lipit/ burta de şale. Ce face popa ăla, de-ntârzie?/ Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte,/ Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare./ Apare ţârcovnicul, toată lumea se ridică-n picioare, cinstind intelectualul,/ Se-aude troznet de oase rupte de muncă. Se-ncepe de la ţuică, simţi mirosul prunei,/ De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi binecuvântată de sfinţia sa, popa Niţă/ Care a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină, / A lăsat stânjenul lângă clopotniţă şi-a slobozit pomana. (…)
E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când/Era satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş./Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine./E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage,/Clopotul nu te deranjează că nu sună decât de sărbători,/Şi duminica dimineaţa, când cade în misticism, bang-bang – cine-o mai fi murit?/De răsună morţii şi stafiile./ Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,/ Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,/ Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase”.
Şi îmi place să închei cu poemul lui Ion Sorescu, dedicat fratelui său, „La Lilieci”: „La Lilieci, în cimitir/ Stau doi părinţi uitaţi sub piatră/ Se miră ei şi eu mă mir/ Că’ focu-i stins în vechea vatră// O lumânare li s-aprinde / Să lumineze-al morţii somn / Marine, trecere ne vine/ Doar tu rămâi poet şi domn”.
