Ar fi fost necesară o carte despre preotul Melentie Şora, tatăl filosofului. Preotul scria mult, publica prin toate revistele Banatului pagini demne de datoria sa de păstor. Era foarte activ în consiliul de conducere al primăriei oraşului Timişoara. Era omul datoriei. Se trăgea dintr-o famile din Apuseni: tatăl lui, adică bunicul lui Mihai Şora, era încă viguros la 90 de ani. Era vertical la vârstele înalte, aşa cum vor fi fost toţi bărbaţii din arborele genealogic al lui Mihai Şora. Sau cum se scrie în prima carte a celui mai de seamă gânditor român de azi: „Problema omului: cum să trăiască precum un arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. Omul datoriei, în ordinea înaltei tradiţii.
Volumele „de succes” ale lui Mihai Şora sunt cele de dialog. Înţeleptul are răbdare şi găseşte mereu tonul potrivit pentru a vorbi despre sine şi despre lume, despre istoriile culturale şi cele politice, despre el, despre profesorii şi despre prietenii săi. Are politeţea exemplară a discursului şi a relaţiei. Păstrează mereu o claritate fără fisură: nu are nici o ezitare în afirmaţiile făcute. Părerea lui este aceasta, trebuie să fie demnă de această discuţie. E firesc, e apropiat, îşi trăieşte liniştea deplină a autorităţii: ştie. Ştie lucrurile care ne sunt necesare, e stăpânul adevărurilor de care acum, aici, e nevoie. Are mereu lângă el un tânăr prieten cu care conversează. Poate să-i arate tânărului că şi el, tânărul, ştie: e capabil de a filosofa.
Descopăr într-o carte a lui Tudorel Urian relatarea unui asemenea dialog purtat pe străzile Parisului. Mihai Şora îi vorbeşte tânărului despre anii lui din Franţa. Capitolul se numeşte „Lecţiile vieţii: pe cărările paradisului şi ale infernului”. Important este, în deschiderea acestui capitol, în secțiunea „O plimbare în lumea de ieri”, apelul la celebrul volum al lui Mihai Şora, „Despre dialogul interior”. Dialogul… este deschis cu acest motto: „Problema omului: cum să trăiască asemeni unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. Comentariul tânărului prieten: „În lumea contemporană… în goana tot mai bezmetică după obiective de tot felul, omul este pe cale să-şi piardă dimensiunea verticală şi, odată cu ea, elementele care o definesc, sentimentele, puterea de a admira, dorinţa de cunoaştere, bucuria de a zâmbi unui necunoscut, obişnuinţa de a nu trece cu indiferenţă pe lângă frumosul care ne înconjoară”. Obişnuinţa de a nu trece indiferenţi pe lângă frumosul care ne înconjoară, iată prima lecţie. Să fii atent la tot ceea ce este susceptibil să ofere fiinţei umane vigoarea de neclinitit a unui copac. Şi scrie „tânărul prieten”: „Dacă astăzi cei mai mulţi oameni sunt sclavii exteriorităţii, fugii decerebrate către obiective cât mai palpabile, pentru intelectualii de factură clasică, precum Mihai Şora sau Alexandru Paleologu, consolidarea dimensiunii verticale a propriei fiinţe umane reprezintă principalul scop al existenţei. Tot ce se întâmplă în exterior – atât în bine cât şi în rău – nu face decât să îmbogăţească structura interioară, care dă fiinţei vigoarea unui copac”. Memorabil apelul la „dialogul interior”! Critica de identificare propune şi ilustrează, aici, o normă morală.
Ultimul dialog al lui Mihai Şora beneficiază de talentul unui bun convorbitor, Leonid Dragomir, care îşi intitulează cartea „Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei” şi aşază concluziile sub semnul unei propoziţii a Maestrului: „Viaţa gândului e plină de bucurii”. „Dar întrebările globale care pe deasupra mai sunt şi circulare şi care (numai ele) sunt cu adevărat vitale, ce răspuns pot ele comporta? Oricum, ele cer un interminabil răspuns desfăşurat, care să indice un itinerariu. Homo viator. De fapt, întrebările globale, ca întrebări vitale, sunt singurele care ne interesează. La aceste întrebări nu-ţi poate da nimeni răspuns. Tu însuţi îl trăieşti (acest răspuns) de-a lungul întregii vieţi, sub forma unei întrebări care îţi structurează întreaga viaţă şi care, de fapt, ea este răspunsul”. Să scriem: este o secvenţă dintr-un dialog întemeietor. Excepţionale rămân textele despre contemporanii mai tineri, pe care îi judecă generos: e din lumea lor, a celor care scriu. E împreună cu scriitorul în cauză, dar şi cu lumea lui. Ar trebui să cităm în întregime „Cuvântul înainte” pe care îl scrie la „Cartea de iarnă” a lui Ion Mureşan: „«Cartea de iarnă»: aşadar nu posesiunea, nu apartenenţa, nu reflexele lingvistice la care ar recurge simţul comun («Cartea iernii»). Genitivul îi aparţine omului de rând. Că Ion Mureşan nu intră, de facto, în categoriile obişnuite ale mânuitorilor de cuvinte, poeţi sau nu, este limpede, iar lucrul acesta a fost deseori subliniat de comentatori”. Fără îndoială, sunt ceilalţi. Dar aş adăuga, spune bunul cititor Mihai Şora: „… subtilitatea nu de aici îi vine: nu din adăstarea asupra formelor, a figurilor, nu din jongleriile lexicale sau stilistice (iar poezia română nu de măscărici duce lipsă, nici de prestidigitatori). Mureşan are un «ce» pe care, chiar când nu-l poţi înşfăca dintr-o dată, de la prima lectură îl simţi acolo, ştii că este, îl adulmeci şi îl cauţi. Poezia lui porneşte din concreteţea realului, din lumescul perceptibil, însă, în mod paradoxal, ea s-a desprins de orice ritual, de obsesiile şi servituţile cotidianului (devenite, la mulţi optzecişti, o carte de vizită)”.
Blânda mustrare omagiază virtuţile scrisului poetului Ion Mureşan: „Este o luciditate fertilă în poezia aceasta: o concentrare a atenţiei articulată, cu trecerea anilor, în profesiune de credinţă: când poemul este gândit, rescris, rescris la nesfârşit – nu refren, ci pulsaţie. Este o cunoaştere care acoperă, deopotrivă, poeticul şi filosoficul, în punctul lor de interpătrundere numit prezenţă – indisociabilă de tăcere, de revelaţie, de transcendent sau indicibil. Mureşan apare, în sensul acestei prezenţe, drept marginal, un existenţial pătrunzător şi dezinteresat de jocul searbăd, de chiţcăielile sentimentale travestite în poezie”. Mihai Şora nu “comentează”, el scrie despre o „întâlnire”, despre o regăsire a sa: „Am ştiut, de la început, că mă voi întâlni cu Ion Mureşan în toate acele margini (id est marginalii) care alcătuiesc centrul nostru comun. Nu dintr-o pricepere a omenescului îmi venea «ştiinţa» aceasta, nu din vreo abilitate oarecare sau din pătrunderea «ce»-ului din poezia lui. Am ştiut-o cum ştii despre toate întâlnirile cu adevărat importante – întâlniri despre care nu-ţi vine la îndemână să povesteşti, căci sufletele-pereche nu pot fi povestite fără să te livrezi pe tine însuţi”.
Un fel unic de a comenta poezia – o definiţie a valorii poetice. Un fel de a trăi poezia.
Am încercat „să completez” acest text cu un dialog pe care l-am avut, în 1991, cu domnul Mihai Şora. Dialog despre familie, studii, anii formării. Dialog inedit.
– Stimate domnule Şora, am descoperit mai multe schiţe/nuvele publicate de Melentie Şora. Şi un şir de periodice ale lui Melentie Şora. Sunteţi fiul lui?
Mihai Şora: – Da, sunt fiul lui. De altfel, el a scris şi sub pseudonimul de TISCHLARIU. Sub acest nume i-au apărut nişte schiţe intitulate „Din caietul în creion de la sate”, scrise puţin în stil Popa Tanda.
– Vreo două cuvinte despre dânsul?
Mihai Şora: -Deci e bihorean, născut la Feneriş. Fenerişul e un sat la opt kilometri de Beiuş, într-o regiune încântătoare. Toată zona etnografică e minunată. A fost primul copil care a plecat din sat la şcoală. Tatăl lui Teodor Şora – i se spune Toader a Niculii. Pe bunicul tatălui meu îl chema Niculii, adică Nicolae. Şi mai ştia atâtea despre ascendenţă, că pe acest Nicula îl chema Nicula al Toadei, deci pe bunicul bunicului meu îl chema tot Toader. Par a fi de acolo, din sat, pentru că o parte din Vatra Satului se numeşte Sorasca. Deci par a fi de la întemeierea satului acolo. Numele ăsta, de Şora, se află la poalele munţilor dinspre Depresiunea Beiuşului. În sat, la Feneriş, sunt foarte puţini care se numesc astfel, în genere au plecat din sat.
– Aţi mai fost în sat?
Mihai Şora: – Da, am fost şi mă voi duce chiar acum. Am fost acolo acum doi ani, am stat circa trei săptămâni şi am şi neamuri pe acolo, chiar şi prin satele din jur. Îi ştiu pe toţi.
– Cum a ajuns Melentie Şora la Timişoara?
Mihai Şora: – Să vă spun întâi povestea bătrânului: era un om mic de stat, mare la fapte. Ca să zic aşa, el se născuse la 1840 şi a murit în 1939. Deci avea 99 de ani când a murit. A murit după o zi de muncă. Era într-o zi de august, s-a plâns că-l dor şalele şi noaptea a murit.
– Toţi cei din familia dumneavoastră aveau o asemenea longevitate?
Mihai Şora: – În genere, da, cei care au rămas acolo. Tatăl meu a murit la 67 de ani, era un citadin, un introvertit, ţinea foarte mult la el, dar pe dinafară era foarte sociabil, dar tipul acesta de temperament rezistă mai greu.
Cum a ajuns tata aici?, pentru că bunicul ăsta al meu, care era analfabet, dar care fusese primarul satului timp de 40 de ani, şi ţinea socotelile satului, toate socotelile, pe răboj. Și de grâu şi de cereale şi de vite… Şi în sat era un ţăran mai răsărit, dascălul satului, care i-a spus bunicului meu: „Toadere, băiatul ăsta ar trebui să meargă la şcoală mai departe”. Bunicul l-a ascultat şi l-a dat la şcoală mai departe.
– L-aţi cunoscut pe bunicul?
Mihai Şora: – Da desigur, până în 1927 îmi petreceam vacanţele mari acolo. Relaţia mea cea mai intimă a fost cu un unchi al meu cu doi sau trei ani mai mic decât tata, cu care mergeam la câmp şi la pădure, la tăiat copaci…
– Se bucura de prezenţa nepoţilor?
Mihai Şora: – Da, desigur. Tatăl meu, după ce a terminat liceul – în ultimul an fiind prefect al clasei şi pedagog al internatului -, a urmat apoi teologia la Arad, 4 ani, după care a plecat la Budapesta, la facultatea de istorie-filozofie… dar atunci a izbucnit războiul și pentru că devenea incorporabil şi-a căutat parohie.
– Avea vocaţie de preot?
Mihai Şora: – Da, chiar era un mare preot. Am fost foarte impresionat când a murit. Îl privegheasem la biserica din Fabric din ziua în care a murit, 15,16,17. În zilele acelea s-a perindat foarte multă lume la căpătâiul tatălui meu. Era foarte preţuit acolo. Înmormântarea a fost fixată la ora 13, la prânz – şi deşi, în principiu, toată lumea era la muncă la ora aceea, tramvaieie au trebuit să se oprească, fiindcă între stradă şi podul de la Bega era o mare de oameni.
– Primele amintiri cu el…
Mihai Şora: – … sunt de când am stat la Izvin. Prima parohie a fost cea de la Ianova, lângă Izvin. Când aveam trei ani, s-a mutat la Izvin. Devenise profesor de religie la Şcoala normală de învăţători şi făcea naveta la Izvin, unde era preot. Când am fost în clasa a treia primară, 1926-1927, a ajuns preot la catedrala din Fabric. A ajuns preot prin concurs, pe vremea aceea parohiile se obţineau prin concurs. După decesul parohului se deschidea concursul timp de şase luni, iar candidaţii trebuiau să ţină două slujbe şi două predici. Enoriaşii judecau, după cele 6 luni, când se încheia „campania electorală”. Dacă era balotaj, se hotăra perioada următoare.
– Deci spuneţi că primele amintiri sunt cele de la Izvin.
Mihai Şora: – Şi prima amintire cu tatăl meu e de la Izvin, eram deja elev, îmi aducea de la Timişoara „Lumea copiilor” şi îl aşteptam la gară. Asta-i amintirea cea mai veche, privind “Lumea copiilor”, citind-o…
– Era o educaţie de tip religios?
Mihai Şora: – Aş spune că era profund religioasă, dar nu era maniacală. Am avut o educaţie religioasă şi fondul acesta mi-a rămas nealterat, dar nu are nimic maniacal.
– Dar aţi plecat cu limba germană, maghiară ştiute?
Mihai Şora: – Nu de acasă. Când am venit la Timişoara, am intrat într-un mediu cosmopolit, şi tatăl meu mi-a luat profesor de istorie, de maghiară şi de germană şi am învăţat pur şi simplu aceste limbi de copil, din clasa a treia.
– Primele amitiri sunt de la Izvin. Aţi simţit pulsul satului?
Mihai Şora: – Pulsul satului nu l-am uitat niciodată. Chiar în continuare, fiind timişorean, vacanţele şi de Paşti şi de Crăciun le petreceam la Pesac.
– Cum era Paştele la Pesac?
Mihai Şora: – Pesacul era un sat cu oameni foarte întreprinzători şi dinamici. De dinamismul lor extraordinar sunt şi primele amintiri. Aveam un unchi care era directorul unei bănci a ţăranilor din Pesac, era copilul cel mai mare al bunicilor mei, şi ei pe vremea aceea se ocupau cu exportul de porumb. Când i-am întrebat de ce nu mai exportă porumb, mi-au răspuns că mai bine exportă porumb prelucrat. Adică porci. Când eram la studii la Bucureşti, se pregăteau pentru exportul de preparate. Exportau cârnaţi, aveau tot felul de specialităţi…
– Bunicii din partea mamei erau bogaţi?
Mihai Şora: – Da, erau bogaţi, foarte bogaţi. Satul ăsta era un sat mixt, a început cu şvabi colonizaţi, cu români care veneau din Sâmpetru Sârbesc, după nişte conflicte puternice cu sârbii de acolo. Şi au venit în satul ăsta pe care l-au denumit nisip, pentru că era nisipos iar nisipul înseamnă pesac în sârbeşte. Asta ştiu că se întâmplase la nivelul străbunicilor mei. Mai ştiu asta de la bunica.
– Cum vi s-a părut Timişoara la primul contact?
Mihai Şora: – În primul rând, Timişoara am cunoscut-o cu încetul. Când mă duceam la Pesac, la bunicii mei. De multe ori treceam prin oraş, mâncam la restaurant. N-a fost un contact brusc. La Timişoara mai întâi am stat în Elisabetin, pe strada Ion Vasiu, era o casă pe care o cumpărase tatăl meu şi ne-am mutat după ce el a fost ales preot…
– La Timişoara n-a existat o criză de adaptare? Şi ce reviste citeaţi la Timişoara?
Mihai Şora: – „Cuvântul” îl citeam în fiecare zi. Acolo publica zilnic Mircea Eliade, Mihail Sebastian avea un cursiv, Perpesicius, o dată pe săptămână – Cronica literară. Ion Călugăru în fiecare zi, Racoveanu, cronici duminicale, era ceva uluitor.
– Era vreun coleg cu care v-aţi hotărât să megeţi împreună?
Mihai Şora: – Da. Şi am mers împreună. Era Nistor, care era cel mai bun prieten al meu, care atunci era stăpânit de un demon filosofic… mai apoi s-a cuminţit.
– Cum a avut loc întâlnirea cu Mircea Eliade?
Mihai Şora: – La cursuri, prin Nae. Înainte de a fi o întâlnire personală cu el, Nae avea trei ore pe săptămână: miercurea, joia de la 12 la 13 şi vinerea de la 15 la 16. Şi sâmbăta avea un curs Eliade de la 5 la 7 seara. Eliade ţinea şi seminarul lui Nae. Eliade ţinea un curs de metafizică comparată.
– Era viitoarea Istorie a religiilor?
Mihai Şora: – Da, în fond temele pe acolo băteau.
– În jurul lui Nae era un grup de studenţi, de prieteni…
Mihai Şora: – Da, era Eliade, venea şi Cioran câteodată…
– Cum arătau cursurile lui Nae?
Mihai Şora: – Uimitoare. El ştia, dar dădea impresia acută că gândeşte în faţa ta, ăsta era lucrul fascinant. Era foarte liniştit, nu era deloc isteric. Stătea pe scaun, avea un ceas pe care îl punea în faţa lui, aşa, ca să vadă cât ţine ora.
– Dar anii din Franţa? Cum au fost?
Mihai Şora: – La Grenoble am scris mai întâi o carte care s-a pierdut.
– Despre ce?
Mihai Şora: – Despre Tot. Se numea „Limite”. I-am schimbat titlul în „Margini” din cauză că apăruse volumul lui Dan Botta şi nu voiam să-l repet. Cu mare regret i-am schimbat tilul, îmi plăcea „Limite” şi nu „Margini”. Era expus un sistem filozofic corespunzător, adică era articulat pe toate nivelele, ontologic, epistografic, relaţional. În acea carte era şi faza de etică, un capitol de 4 pagini despre „Dialogul interior”. Îmi aduc aminte că mai erau 4 pagini pe tema „Acţiune şi contemplaţie”. Restul nu-mi aduc aminte cum se desfăşurau lucrurile în cartea asta, ştiu că avea 300 de pagini, am legat-o…
– Aţi citit-o cuiva?
Mihai Şora: – A citit-o nevastă-mea, nu exista vreun cititor de limbă română în preajma mea. Eram într-un mediu pur franţuzesc.
– Relaţiile cu românii din Franţa?
Mihai Şora: – Mă împrietenisem cu Ionescu, iar în 1942 el s-a întors în Franţa. În 1943, când s-a născut fiică-mea, i-a fost naş. Fiică-mea a fost botezată la biserica grecească din Grenoble, iar naşi au fost Eugen şi Rodica Ionescu. El locuia la Vichy. Am fost o săptămână la Vichy, a stat şi el o săptămână la Grenoble. Dar mediul în care mă mişcam era franţuzesc. Chiar şi cei doi români pe care îi cunoşteam nu vorbeau decât franţuzeşte, fiindcă fiecare dintre ei era căsătorit cu o franţuzoaică. Da altfel, hotărâsem cu nevastă-mea, în primele zile, la Paris, să nu vorbim decât franţuzeşte. Am fost o familie francofonă, am rămas francofoni, chiar multă vreme după ce ne-am întors în România. Cu copiii nu poţi să vorbeşti altă limbă decât cea pe care o vorbesc maturii. Pur francofoni în interorul casei până când au avut copiii vreo 20 de ani. Atunci când s-a căsătorit fiică-mea a intrat un românofon în familie şi a trebuit să vorbim româneşte.