1. Paul Sârbu. Delta Dunării.
Planul mare al Geografiei literare conţinea capitole fixate clar – conform geografiei româneşti. Partea I. Muntenia şi deschiderile spre sud. se sprijinea pe următoarele capitole: I Spre necunoscutul dinlăuntru. Desenarea hotarelor II Bucureştii şi aşezarea Centrului III Târgovişte şi supravieţuirea Centrului IV Sudul şi anarhia. Decuplarea de Centru. Brăila ca reper V Arhipelagul Caragiale VI Isalârk VII Reaşezări: Geografiile sacre şi geografiile profane VIII Abandonarea Câmpiei IX Refugii (I) Bărăganul ca labirint X. Refugii (II) Oltenia arhetipală XI Bucureştenii, valul al treilea. Nu ştiu de ce, în acest plan „al sudului” lipsea Dobrogea. Cărţile lui Paul Sârbu – care mi-a atras atenţia de câteva ori asupra cărţilor sale – lipseau. Deşi despre ele a scris, cu laude mari, Fănuş Neagu („Mă simt legat de Paul Sârbu prin cuvinte, ape albastre, depărtări bizantine, adică închipuiri nepereche și legănarea în legendă. Încă o carte prin care curge Dunărea spre nemurire”), dar şi Paul Aretzu („Paul Sârbu e un povestitor original, autentic, dispunând de inepuizabile resurse de imaginar, alegându-şi un areal narativ insolit, pe care îl stăpâneşte deplin, creând la limita dintre veridic şi fabulos… Arta sa rafinată poate sta, fără îndoială, cu toată îndreptăţirea, alături de cea a unor mari scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu.”). Mai clar, fără laude prea mari a scris despre el un scriitor al locului, Marian Dopcea („În Letea, în inima Deltei, trăieşte Paul Sârbu, într-o schimnicie impusă de soarta potrivnică ori, dimpotrivă, căutată de demonul împlinirii estetice. Intelectual subţire şi cititor pătimaş al unor mii (sau poate zeci de mii) de pagini, Paul Sârbu se mişcă dezinvolt în spaţiul niciodată stabil, protector sau reconfortant, care este Poezia”).
„Demonul împlinirii estetice” l-ar vâna şi pe Paul Sârbu care nu odată, se implică „personal” în Povestirile din Delta Dunării. El, Autorul, trăieşte în lumea despre care scrie. Unii dintre cei care îi citesc cărţile şi se regăsesc în ele se supără, îl urmăresc şi Autorul retrăieşte îngrijorările Personajelor. În altă Povestire, doamna care vrea să-l ia de soţ se retrage, cu mama ei, în camera alăturată şi e uimită să vadă biblioteca. Să fi fost cărţile despre care scrie Marian Dopcea? Fiindcă, retras în schimnicie, el trăieşte între cărţi, citeşte cărţi, reviste şi este din lumea lui Sadoveanu, Panait Istrati sau Fănuş Neagu? Pe cine citeşte, ce eroi trec în povestirile sale? Aceasta e lumea din Delta Dunării?
„Ajunşi la malul grindacului Pociorăşti, bolta se luminase din nou, călătorii pe apă aveau straiele subţiri sumare şi colorate… Au legat barca de o sălcioară. Aici sunt câteva bordeie acoperite cu stuf, ale lui Crimschi, Pârvu, Tarasov, Chiselef şi Pocora. Până la coliba ghebosului mai aveau de mers un kilometru pe jos. Aici creşteau vite, porci, cai. Era o mică insulă: animalele nu mai aveau unde să fugă”. Nici oamenii nu mai aveau unde să fugă. Aşteaptă barcazul ca să-i ducă la Tulcea sau la Sulina, oraşele… unde pot să fugă.
Da, asta este, deşi… persoanele trăiesc într-o lume „subterană”. O lume altfel, cu români, ucraineni, ţigani, ruşi, a Deltei cu erotica dezlănţuită, cu femeile care doresc, poftesc o astfel de ieşire din singurătate.
Se bea, se bea enorm şi băutura dictează. Bătăile sunt crunte dar… suportabile. Trupul e sfâşiat, rupt… Nu numai oamenii, ci şi animalele… Şacalii, animalele răpitoare sfâşie, desfigurează… Nu numai şacalii, ci şi ciorile. Iată un traseu – un drum:
„Trecură pe lângă grămezi de leşuri, parţial cu scheletul curăţat de carne, fie de şacali noaptea, fie de stolurile de ciori, ziua. Din loc în loc vedeau cum ciorile ies de sub crestele cailor morţi… În alt loc, cu spatele prins în gheaţă, mai mişca încă picioarele, un cal sfâşiat de curând de viu de şacali şi câini enoţi, care fugiseră din timp, simţind apropierea saniei… Ciorile păreau să nu aibă frică…”
Cruzimea pare fără egal în această lume sălbatică sau sălbăticită. Unui îndrăgostit i se fură darul de nuntă şi fiindcă îndrăgostitul vrea să-şi recupereze darul, ţiganii, partenerii iubitei, îi taie degetele cu barda. Cruzimile apar în fiecare povestire… sau nu în fiecare: într-una, personaj principal e Bunicul, un înţelept de care naratorul îşi aminteşte cu drag. Familiile par personajele definitorii: se destramă, se regăsesc, au copii, stau cu copiii sau se despart de ei. În această subterană apar moroii, stafiile, junele se desfăşoară în insulă sau chiar în drumul pe ape.
Cum se regăsesc iubirile, cum sunt iertate sau trecute cu vederea trădările, într-o lume a Deltei?
Trebuie să spunem că Fănuş Neagu, Sadoveanu, Panait Istrati, Voiculescu trec prin Deltă, scriu, printre altele şi despre Deltă. Operele lor majore se despart de această lume. Paul Sârbu e de-acolo, a rămas acolo. E din Delta Dunării, imaginarul său pleacă din/de la această lume care are suprafeţele şi subteranele ei. M-aş apropia şi de sublinierile lui Vasile Andru: „Paul Sârbu se consacră ca un prozator special al Deltei Dunării. Singurul care scrie chiar din inima Deltei, singurul împământenit cu duhul Deltei, cu genius loci (duhul locului) cum ziceau latinii”.
Cu binele, răul şi împătimirea în geografia pământului românesc.
2. Ion Moşteoru. Poemele trecerii.
„Ion Moşteoru trăieşte acum din nou în Reşiţa” scrie Gheorghe Jurma în Reşiţa literară (2016) după ce arată că în Germania a fost apropiat de grupul de la Observator. „Singur în livada cu irişi” şi Volumul bilingv „Toiagul lui Toulouse–Lautrec/Il bastone di Toulouse–Lautrec” (Traducere de Daniela Irina Sgondea), Editura Marineasa, 2003) continuă poezia explozivă din volumul anterior: „Mâna mea literară legată iată/ de mâna sfântului anton ridicată/ surâsul face baie în plânsetul buzelor/ ele însele s-au strivit/ prin cuvinte!”. Ar trebui să adăugăm ce scrie Radu Bărbulescu despre poezia lui Ion Moşteoru: „Poezia lui Ion Moşteoru reprezintă o lărgire a formelor de expresie în literatura diasporei româneşti, într-un mod bineînţeles propriu, dar nu liprsit de seducţie. Şi nu ne rămâne decât să ne exprimăm plăcerea de a fi putut participa la debutul în volum al unui confrate ajuns la plinătatea expresiei poetice…”.
Am primit recent de la Ion Moşteoru “Ufff bunule bordelice, străbunul”, un Jurnal despre “trecerea prin lume” a Tatălui şi a Fiului, cu Imagini care ilustrează poemele. Din care reţinem Elegia a 2-a, “Viaţa şi moartea lui Dan Moşteoru”. Sunt “scrisori” sub semnul suferinţei şi al amintirii îndurerate. “Dragul meu băiat, Dragul meu tati” sunt dovezi ale intimităţii. Fiul a murit şi n-a murit, e viu în amintirea Tatălui:
„Dragă Dani/în baie nimic nu s-a schimbat, toate sunt cu adevărat adormite/ aparatele tale de barbierit stau spânzurate pe oglindă/ care saşie se uită la ele ca la un pâlc de stele/ gelul de păr e pe chiuvetă nimeni nu s-a mai folosit de el/ stă la pândă de căţel/…în camera ta ochelarii de soare ce i-ai avut cu Mirela la mare/ când privesc prin ei ameţesc şi te văd cum/o vedeai pe Mirela floare… (….) Vino Dani porumbel şi intră-n casă”. Un proiect de volum este şi „Dan Moşteoru, Principiul oaselor comunicante”. Unele poeme-proiect sunt sub semnul „Ptr. volumul Joi, 2004” cu dedicaţii – câteva Mirelei Ţăran. Există şi trimiteri, scrisori, „documente de viaţă” precum „Stimată Universitate de Vest Timişoara”: „da, stimată facultate/te-am gătat şi nu mi-ai spus/forţa minţii/ /forţa ştiinţii/contrapuse sau blândeţea lui Iisus?” Sunt şi Poezii în engleză, poeme pentru tatăl său, poem despre revoluţie – „când avea 4 ani”. Un proiect de volum care vorbeşte despre o sensibilitate, inteligenţă, efortul imaginaţiei de a fi în eternitate – iată rostul acestui volum al Tatălui, Ion Moşteoru.
