În septembrie 2022 trimiteam Editurii Academiei următoarea Ofertă:
Subsemnatul Cornel Ungureanu redactor la revista „Orizont” , domiciliat în Timişoara, Piaţa Victoriei 7 ofer spre publicare Editurii Academiei Geografia literară a României. Cornel Ungureanu pleacă de la ideea că Secolul XX a fost al unui nou sistem de semne. Suprarealismul goneşte „realismul” de întâlnirile sale cu adevărul. Adevărul palpabil. Avangarda ne vorbeşte altfel. Dar artele plastice? Picasso, Klee, Mondrian au alte culori şi alte linii. Şi culorile şi liniile lor ne vorbesc altfel..Dar sinteza lui Paul Ardenne, „Extrema. Estetica limitei depăşite” nu vorbeşte altfel despre încercările de „dincolo” ? . Cum şi de ce depăşim limita? Geografia literară s-ar vrea şi o replică la „Plato s Ghost The moderniss Transformations of Mathematics” de Jeremy Gray, care vrea să arate că toate artele se subţiază – se „abstractizează” şi devin semne. Matematice. Le urcă pe cerul semnelor. „Geografia” coboară cărţile noastre pe pământ. Cărţile sunt ale noastre. O geografie literară a României nu ar însemna abandonarea criteriilor care au stat până acum la realizarea Istoriilor literare fundamentale. Nu ar presupune înlocuirea principiului estetic, esenţial pentru Maiorescu, Lovinescu, Negoiţescu, Manolescu, cu unul provizoriu, menit să alfabetizeze funcţionarii judeţeni, setoşi de ilustrare locală.
Ceea ce nu înseamnă că nu vrem să fixăm o istorie alternativă a literaturii, în care să citim cu folos aşezarea spaţială a temelor, obsesiilor, proiectelor. Nu vom înţelege literatura română dacă vom fi mereu cu ochii către capitalele marilor culturi, complexaţi de lipsa de notorietate a scriitorilor noştri. În fond, nici dacă aveam cinci premii Nobel cultura română nu ar fi fost mai bine cunoscută decât este. Nu ar fi interesat mai mult decât interesează acum. Ultimele secole, cu despărţirile de Imperiul Otoman, de cel Țarist, de cel Austro-Ungar au închis istoricul literar (dar şi comparatistul) în bunkerul spaimelor naţionale. Şi în pivniţele autoculpabilizării, parcă din ce în ce mai întunecoase. Dacă ne uităm prin jur, vom vedea că studiile de (mare) succes realizate de vecinii noştri sunt departe de a stărui asupra „vinei naţionale”. Nici Maria Todorova, nici Barbara Jelavich, nici alţi autori ai cărţilor devenite celebre în Statele Unite sau în capitalele culturale ale lumii, nu insistă cu indicibilă voluptate asupra statutului marginal al naţiunii lor. Ele vor să informeze, să aducă la cunoştinţă. Fiindcă înainte de a fi bune sau rele, paradisiace sau infernale, aceste spaţii ale culturii trebuie cartografiate.
Geografia literară, între globalizare şi regionalizare.
Termenul care a căpătat greutate şi capătă, zilnic, o greutate tot mai mare: evenimentul se adună pe ecranul televizorului ca să ne amintească, simplu, că suntem contemporani cu un dictator din Coreea şi cu un preşedinte american, că suntem de faţă la decernarea premiilor Nobel sau a premiilor Oscar se numeste globalizare. Viaţa noastră zilnică se desfăşoară între computer şi televizor, între e-mail şi radio. Dar dacă suntem şi la Tokio şi la Pasadena, dacă trăim în contemporaneitatea lui Marlon Brando şi dacă facem conversaţie în englezeşte cu contemporanii noştri, dacă putem să ne petrecem concediile (nu-i aşa) în Ruanda sau în Filipine, ce mai rămâne din noi înşine? Dacă elitele artei şi ale banilor, ale spiritului şi ale faptei sunt divergente, ce mai rămâne din literatură ?
Emoţia scriitorului român, important lider cultural în ultima jumătate a secolului XX, nu trebuie despărţită de mesajele unor autori (mai) atenţi la fenomenele ce numesc paradigma post. Postmodernismul, postumanismul, postcolonialismul, postistoria definesc o nouă modalitate de implicare a timpului prezent în definirea sau redefinirea valorilor culturale. Şi fiecare dintre aceşti termeni conotează într-un fel propriu un tipar cultural: tradiţia.
A trăi într-o societate posttradiţională de A. Giddens, apărută în 1994, are în vedere posmodernismul, postcolonialismul, postistoria care definesc timpul prezent. Semnificative sunt recapitulările:
„Prima fază a globalizării a fost, în mod clar, guvernată, în primul rând, de expansiunea Occidentului şi a instituţiilor care au apărut în Occident. Nici o altă civilizaţie nu a reuşit să aibă un asemenea impact pătrunzător asupra lumii, sau să o modeleze atât de mult după propria imagine…………….(…..) Faza actuală a globalizării nu trebuie confundată, prin urmare, cu cea anterioară, ale cărei structuri încearcă să la înlăture.”
Faza actuală a globalizării, spune Giddens, încearcă să înlăture structurile mai vechi ale globalizării. Nu doar cele numite (observăm noi) de Cercul literar, ci (şi) cele numite de paşoptişti, de marii clasici, de exponenţii expresionismului etc. Toate erau legate de descoperirea, de afirmarea unei lumi a spiritului european. Încercau buna aşezare într-un teritoriu european al spiritului, al valorilor culturale.
Un nou termen guvernează epoca postradiţională a culturii: deteritorializarea. Capitolul al patrulea din cartea lui John Tomlinson, Globalizare şi cultură se numeşte „Deteritorializarea: condiţia culturală a globalizării”.
Nu cred că aşa stau lucrurile, chiar dacă termeni similari – „dis-locare”, „de-localizare” – par, la prima vedere, să sugereze acest lucru. Pentru a face această distincţie importantă, putem analiza ideea că modernitatea înlocuieşte localităţile reale cu „non-locuri”. Este evident că literatura modernă nu mai trăieşte din euforia aşezării într-un timp şi loc, ci din aventura în nonlocuri. Putem accepta definiţia lui M.Auge, citată de Tomlinson ( M. Auge Non-places: Introduction to the Antopology of Supermodernity, 1995):
„Dacă locul poate fi definit ca relaţional, istoric sau preocupat de identitate, atunci un spaţiu care nu poate fi definit ca relaţional, istoric sau preocupat de identitate va fi un non-loc……O lume în care oamenii se nasc la maternitate şi mor la spital, unde punctele de tranzit şi locuinţele temporare proliferează în condiţii luxoase sau inumane….., unde se dezvoltă o reţea densă de mijloace de transport, ele însele spaţii locuite, unde clientul obişnuit al supermarketului, al jocurilor mecanice şi al cărţilor de credit comunică fără cuvinte, prin gesturi, cu un comerţ abstract, nemediat, o lume ce a capitulat, astfel, în faţa individualităţii solitare, a efemerului, a temporarului, oferă antropologului (şi altora) un nou obiect de studiu”.
Cultura română a trăit o fervoare a despărţirilor. De data aceasta, fervoarea despărţirilor, altădată benefică, poate distruge structuri culturale majore, determinante pentru înţelegere devenirii noastre. Iată de ce o Geografie literară ar sustrage paradigmei negative un şir de valori culturale: poate că, în ultimă instanţă, chiar tradiţia literară majoră.
Închiderea între hotarele desenate în 1859 sau 1918 a fost una dintre consecinţele aşezării între hotarele fireşti. Cele patru volume ale noastre încearcă o redeschidere a graniţelor, dar şi o cartografiere firească a spaţiilor culturale româneşti. Geografia literară a României va cuprinde, în mod necesar, aceste secţiuni:
Muntenia şi deschiderile spre sud.
Spaţiul muntean este matricial, dar nu mai puţin marcat de trei nivele ale desprinderii: cel al culturii otomane, al culturii greceşti şi al întemeierilor francofone. De ce nu trebuie să privim cu dispreţ solidaritatea noastră balcanică. De ce suntem balcanici în măsura în care deschiderea noastră către sud evocă o istorie comună cu a grecilor, sârbilor, bulgarilor. Caragiale ca element coagulant al sugestiilor „sudice”. Felul în care Bucureştii, validat drept Centru, propune o viziune a lumii. Capitalele migratoare ale Munteniei şi ale spiritului naţional, în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea: relaţiile scriitorului contemporan cu ele.
Moldova şi sentimentul abisal al culturii.
Deschiderile către nord şi către răsărit. Modelele sudice şi modelele nordice: între Imperiul Otoman, cel Austro-Ungar şi cel Polonez. Iaşii, factor coagulant: ideea de unire culturală. Anii patruzeci ai tentativelor unificatoare. Societăţile culturale şi publicaţiile integratoare. Primele tresăriri ale orgoliului regional recuperator, din Iaşii de unde au plecat Maiorescu, Eminescu, Slavici, apoi ceilalţi mari scriitori, atraşi de fascinaţia Centrului. Fixarea datelor arhaice – universul protoculturilor. Eminescu, Iorga , Pârvan şi Sadoveanu, ca profesori de istorie şi pedagogi ai sentimentului naţional. Spiritul critic în cultura română – creaţie a Moldovei? Reaşezările „noilor capitale”, după 1945. Fisurile.
Am primit recent primul volum, când le voi primi pe următoarele, voi da ştire.
Cornel UNGUREANU
