”Look Who’s Back” sau, în original, ”Er ist wieder da”, este un film german, o satiră după un roman omonim publicat în 2011. Ideea este că, nici mai mult, nici mai puțin, însuși Adolf Hitler se trezește, cumva, în secolul XXI, la Berlin, în zona buncărului unde se adăpostise ultima oară. Și, de aici încolo, actorul Oliver Masucci, cel care dă viață personajului, face un rol fabulos. Filmul, în sine, o satiră necruțătoare la adresa situației emigranților, a evreilor, la cât de ”soft” a ajuns Germania în acești ani, văzută, desigur, prin ochii unui fost dictator, care devine vedetă de televiziune și autor de bestseller. Germanii primesc cu brațele deschise discursurile sale, situația fiind asemănătoare, se spune, cu cea din 1930, premergătoare ascensiunii național-socialismului și marii conflagrații mondiale. Astfel, că Hitler, pe care majoritatea oamenilor îl cred doar un excelent actor, devine repede un personaj iconic, discursurile sale televizate fiind de-a dreptul magnetice, mai ales că, paradoxal, se potrivesc actualității. Șirul de ironii se îndreaptă, la momentul apariției peliculei, în 2015, spre Angela Merkel și spre întreaga conducere a Germaniei, spre starea partidelor politice germane și multe alte tare actuale ale societății. Pelicula conține, probabil, mai multe avertismente: unul ar fi acela că situația actuală din interiorul ”locomotivei” UE necesită o abordare politică dură, națională, gen Hitler și, că, într-o bună zi, germanii și-ar putea dori ascensiunea unui asemenea personaj. Și în anii 30 s-a râs inițial de discursurile lui Hitler, care păreau fanteziste, la acea vreme și iată, că cineva le-a pus în practică. ”Nu o să scăpați niciodată de mine, spune, cu un rictus, Hitler, la finalul filmului. Sunt în fiecare dintre voi.”
Fantoma fostului dictator persistă, însă, nu numai în filme. Adolf Hitler, așa cum se știe oficial, s-a sinucis împreună cu Eva Braun, într-un buncăr, la 30 aprilie 194. S-a descoperit cu stupoare că, într-un orășel polonez, Hitler e încă cetățean de onoare în scriptele oficiale, iar într-o urbe germană abia de curând s-a operat rectificarea în registrele orășenești, edilii locali motivând că prin sinuciderea sa, pierderea și încheierea războiului, Hitler a decăzut automat din calitatea de cetățean de onoare.
Nu e nimeni vinovat, în opinia mea. Adolf Hitler, la fel cu Nicolae Ceaușescu sau alți dictatori, face parte din istorie. O istorie, e drept, frustrantă, mutilantă, sângeroasă, dar istorie. Ceva care lasă urme, inclusiv în acte. Curios este că la Nurnberg există la ora actuală cele mai mari ca întindere vestigii arhitectonice din toată Germania, din perioada înfloririi național-socialismului german. Clădirea așa-numitului Colosseum – cu o arhitectură semeață, caracteristică viziunii pline de grandomanie, impusă de obicei de dictatori – proiectată de influentul arhitect al lui Hitler, Albert Speer, străjuiește și acum locurile. Ea n-a fost niciodată terminată și n-a adăpostit nicio instituție nazistă, dar a vrut să imite Colosseumul din Roma. În vecinătate, la un sfert de oră de mers pe jos, există așa-numita Piață a Zeppelinului, pe ale cărei tribune din granit se plimbă acum turiștii. Pe aleea din fața tribunei se dau tinerii pe role, exact în zona unde acum peste 60 de ani, oamenii și trupele germane ascultau și salutau cu urale halucinantele discursuri ale lui Adolf Hitler. Există în acest decor încărcat de istorie, care-ți dă fiori reci, chiar și micul balconaș de unde dictatorul se adresa mulțimii. Poți să-ți faci fotografii în el, dacă vrei. Tribuna și Colosseumul, pe o parte și pe alta a lacului Dutzenteich, făceau parte dintr-un ansamblu proiectat inițial a acoperi cam 11 kilometri pătrați, unde anual se adunau mase enorme de oameni, spre a promova cultul nazist. Planurile de construcție grandioase au fost însă abandonate în 1939, imediat după începerea războiului, iar din 1973 totul a devenit muzeu în aer liber. De aceea, poate n-ar trebui întâmpinate, în anul 2023, cu zâmbete condescendente sau cu ironii informațiile despre astfel de curente, pretins naționaliste, manifestate și în România, pentru că, din păcate, ele ascund un potențial posibil exploziv. Energii nebănuite și coagulări de necrezut se pot petrece uneori într-o societate care nu dă importanță unor asemenea manifestări sau le tratează cu îngăduință. Dincolo de libertatea de gândire, de asociere, ar fi nevoie de atenție la aceste mesaje și, evident, la vot, deoarece sub masca îngrijorării naționaliste se pot camufla tendințe autoritariste de neacceptat într-o lume liberă. Iar semnalul, culmea, ar putea veni din partea unor state foarte dezvoltate, pe ideea pernicioasă, deocamdată, și greșit interpretată a unei ”a treia căi”.
