În zadar și fără habar

Duminică de duminică, de la ora 18,00, pe programul TVR1 se petrece o emisiune, care se cheamă MITURILE COMUNISMULUI. Realizator IRINA LUCA.
În duminica din 3 martie, IRINA LUCA și invitatele ei (prezență exclusiv feminină) au încercat să vorbească despre mărcile comuniste.

De mult n-am văzut atâta superficialitate ca în această emisiune în care, cică, profesioniști ai informației ne vorbesc despre lucruri atât de prețioase cum sunt mărcile.
Zice una dintre invitate, lector univ. dr. Luminița Ciocan, că marca Guban este o marcă ce s-a lansat la sfârșitul secolului al XIX-lea și a rezistat până la sfârșitul anilor 90 din secolul al XX -lea. Ei, doamnă, marca Guban ca marcă industrială și model industrial (dna în cauză nu știa să facă diferența între cele două) a apărut între cele două războaie mondiale, într-un atelier mic avându-l ca patron pe cizmarul Guban.

Era foarte aproape de celebra fabrică din Timișoara, care se chema Turul (devenită apoi Nikos Beloiannis, apoi Banatul, apoi, după anul 2000 o epavă, iar acum un teren viran, în urma demolării clădirilor).

Așadar, marca Guban, ca marcă de pantofi pentru femei, a dobândit prestigiu abia după anul 1950, datorită prieteniei dintre Guban (fost ilegalist comunist) și Gheorghiu-Dej. Guban, cel bătrân, a continuat relațiile apropiate și cu N. Ceaușescu, succesorul lui Gheorghiu-Dej.

Într-adevăr, marca Guban a devenit o marcă de produs foarte cunoscută, datorită calității și designului, însă niciodată pantofii de la Guban nu au costat 1.300 sau 1.500 de lei perechea (înainte de Revoluție).

Aceste afirmații total nefondate erau spuse de niște femei, care, cred că n-au cumpărat și n-au purtat niciodată pantofi marca Guban.
Nici celebrii pantofi din antilopă nu depășeau prețul de 600-650 de lei perechea.

E drept, într-o perioadă, Guban exporta peste 50% din producția de pantofi și creme pentru pantofi (celebrul Eg-gy și Guban, pe care te chinuiai să le deschizi).
Marca Dacia (autoturismul) nu era o marcă pur românească, produsele din acest brand erau licențe după mărci franțuzești de automobile, produse de Renault.
Iar marca de teniși Pionierul sau tenișii de Drăgășani nu reprezentau mărci brevetate, ci numai niște produse copiate după modele chinezești.

Amfitrioana și invitatele ei n-au abordat deloc transmiterea mărcilor în procesul de privatizare de după 1990, nevorbindu-se deloc despre acest subiect, despre care chiar aveai ce să vorbești, mai ales în domeniul alimentelor, farmaceutic, industrie ușoară, industrie auto (marca Aro, Lăstunul, Oltcit) și atâtea altele.
La fel de superficială a fost și emisiunea din 10 martie, când subiectele de bază au fost: plata datoriei externe și stagnarea economică.
Invitat a fost Iancu Guda, lector universitar la ASE București și vorbitor iute la o altă emisiune TV cu specific economic.

Divagațiile lui Iancu Guda despre producția industrială în comunismul românesc erau tot așa de nerealiste ca ale colegei lui de cu o săptămână înainte.
Ce nu știe sau nu a știut Iancu Guda este că fabricile românești produceau pe stoc (neavând piață de desfacere), ca să-și realizeze planul, iar de aici apărea lanțul blocajului economic în serie.
„Competitivitatea” produselor românești la export era asigurată de prețurile, în general, de dumping, stabilite nu de cerere și ofertă, ci de niște funcționari din niște firme cu profil de import-export.
Erau totuși numeroase fabrici, care realizau produse competitive la export: de la industria farmaceutică la producția militară, de la industria textilă la industria alimentară ș.a.
Industria prelucrătoare, electrotehnică și altele aveau și ele reprezentate numeroase produse care puteau concura cu succes pe diverse piețe din lume (din Timișoara se remarcau IAEM, Electromotor, Spumotim, Electrotimiș, UMT, Detergenți, Întrerprinderea de Prelucrare a Lemnului, devenită ulterior Mobitim).
A pune semnul egal între toate întreprinderile românești existente în economia de tip socialist este o mare greșeală.

A făcut-o Petre Roman în 1990, o face, la alte dimensiuni, Iancu Guda, în 2024, la emisiunea Miturile Comunismului.
Nu numai tehnologia a creat decalaje în ceea ce privește competitivitatea și performanța economică ci, mai ales, absența spiritului inovator, a lansării multor patente originale românești în producție. Exemplu este modelul de automobil Dacia 1300, care a fost produs fără prea mari modificări, timp de peste 40 de ani.

Plata datoriei externe nu a fost o greșeală, ci faptul că ea s-a făcut pornind de la un principiu greșit: România e în stare să-și producă singură tot ce era necesar.
O idee falsă, mai ales într-o lume interdependentă, în care competiția se baza pe nou, pe consum energetic cât mai scăzut, pe respectarea condițiilor de mediu ș.a.m.d.
Omul, atât de preaslăvit în ideologia comunistă, în fapt, era foarte puțin respectat.

Condițiile de trai, de locuit, erau o expresie a acestei indiferențe, a absenței respectului pentru condiția și demnitatea umană.
Miturile comunismului sunt multe, iar zicala „Ei se fac că te plătesc, tu te faci că muncești” e pilduitoare pentru mitul muncii sau pentru una din zicerile despre firmele românești de dinainte de Revoluție „Cooperativa <>”.