Ambrosia artemisiifolia este o plantă cunoscută sub numele popular de ambrozie; acest nume nu are de-a face cu hrana zeilor cea dătătoare de tinerețe și nemurire nimic în afară de impresia olfactivă plăcută lăsată lui Carl Linné după ce a sfărâmat între degete frunzele plantei și care a stabilit această asociere. (Putem considera că avem aici un exemplu al fanteziei botaniștilor care au descris pentru prima oară și botezat speciile de plante, fantezie ce s-a adeverit de alte câteva mii de ori după Linné, părintele botanicii sistematice). Am putea spune că dimpotrivă, planta este dătătoare de suferință multor semeni de-ai noștri, fiind cea mai cunoscută plantă cauzatoare de alergii grave, manifestate prin rinite, conjunctivite, traheite, uneori chiar cutanat. Numele ambrozie este o simplă calchiere pe primul cuvânt din denumirea științifică a speciei. Prin literatura botanică mai este uneori denumită floarea pustei, însă această denumire nu este una inspirată, dacă ținem seama că ambrozia urcă și în etajul colinar și chiar montan inferior! Nu avem în română o altă denumire mai veche dintr-un motiv simplu: planta este de origine americană și a ajuns în Europa, mai precis în vestul Europei, prin anii 1860-1870, cel mai probabil prin introducere involuntară, sub formă de semințe care impurificau sămânța de trifoi roșu importată din America de Nord, patria de origine a ambroziei, iar după alte opinii, odată cu gozurile și semințele de cereale curățate din calele vapoarelor transatlantice și date ca hrană păsărilor domestice. În România, prezența acestei specii americane este semnalată prima oară la Orșova în 1908, specia cunoscând o răspândire în aproape toate zonele și județele țării în anii 1970; se pare totuși că în ultimele 3-4 decenii prezența ambroziei a devenit foarte consistentă în zonele de câmpie și deal din România.
Din punctul de vedere al înfățișării, ambrozia este o plantă anuală, cu tulpina ce poate varia mult ca înălțime, de la câteva zeci de centimetri până la 2 m și chiar mai mult; ca orice plantă, crește mult mai înaltă pe solurile fertile, dacă are suficientă apă și puțină concurență. Tulpina este destul de bine ramificată, mai ales în jumătatea ei superioară; este păroasă în tinerețe, când poate căpăta și culoare roșietică. Frunzele au aspect decupat și seamănă întrucâtva cu cele de pelin – de aici al doilea cuvânt al denumirii științifice: artemisiifolia, ceea ce înseamnă „cu frunze ca Artemisia” (o categorie de plante dintre care cele mai cunoscute sunt pelinul, pelinul de sărătură, pelinița sau năfurica); am putea traduce așadar Ambrosia artemisiifolia prin „ambrozia, cea cu frunze ca de pelin”.
Referirea prin asemănare la frunzele pelinurilor nu este de natură să provoace confuzii în identificarea ambroziei pe teren. Forma frunzelor este destul de diferită la o observare atentă și mai există un criteriu pe care botaniștii amatori îl uită: mirosul! Mirosul pelinului propriu-zis (Artemisia absinthium) și rudelor lui foarte apropiate este inconfundabil și puternic! Dacă încercăm să smulgem plante de pelin, vom constata că sunt greu de smuls, cu rădăcini solide și chiar cu baza tulpinilor lemnoasă, pentru că pelinul este o plantă perenă, pe când ambrozia este anuală. O altă deosebire este dată de culoarea frunzelor, cenușii-albicioase ale pelinului, verzi ale ambroziei. Pelinița (Artemisia vulgaris) este o plantă de talie înaltă, cu segmentele frunzei ascuțite și frunzele albicioase (argintii) pe dos.
Năfurica (Artemisia annua) este o plantă de talie mai înaltă, de regulă, decât ambrozia, cu segmentele frunzei mai mici și puternice și plăcut odorantă, care nu este atât de des întâlnită în stare spontană ca ambrozia. În treacăt fie spus, năfurica era folosită în tratarea malariei și a devenit o plantă-vedetă în timpul epidemiei de Covid-19, fiind folosită ca leac al acestei boli în țările sărace din Africa și nu numai; mai era cultivată în gospodăria țărănească ca plantă insectifugă. Să mai reținem și că tarhonul este tot o Artemisia (A. dracunculus), însă confuzia cu ambrozia este practic imposibilă: tarhonul este o plantă de talie net mai mică decât ambrozia, cu frunzele înguste și întregi (nedecupate), iar șansa să întâlnim locuri virane sau culturi de floarea-soarelui invadate de tarhon este nulă (spre dezamăgirea celor care apreciază această plantă condimentară și aromatică). Florile de ambrozie nu sunt spectaculoase, nu au corole viu colorate, iar elementele sexuale sunt separate: florile bărbătești, cele producătoare de polen, sunt grupate spiciform la vârfurile ramurilor, iar cele femeiești în grupuri de câteva, în unghiurile de ramificație ale tulpinii și la subsuoara frunzelor, sub cele bărbătești.
Fructele, fiecare cu câte o sămânță sunt mici, cu câteva excrescențe spinoase. Numărul florilor bărbătești este foarte mare pe o plantă bine dezvoltată, iar dacă ținem seama că persoanele alergice dezvoltă reacții la o încărcătură de câțiva grăunciori de polen de ambrozie per metru cub de aer și că o plantă poate produce peste 3 miliarde de grăunciori de polen, avem o imagine a potențialului alergen al ambroziei! Înflorirea are loc de la sfârșitul lunii iulie până prin octombrie – cel mai sigur mod de oprire a vegetației este apariția primelor temperaturi negative în toamnă.
Autori: Gicu-Gabriel ARSENE, Alina NEACȘU, Cătălin CHIȚU
