Început și sfârșit de Revoluție. Trăite

Era Miliție multă acolo. Nu se putea trece. Am plecat de acolo și m-am oprit pe Victoriei nr. 4, la Profesorul Eugen Todoran (1918-1997). Fusese pensionat de mult, avea 71 de ani. Peste nici două săptămâni, avea să devină primul rector post-comunist al Universității timișorene. Am intrat în casă urlând din toți bojocii: „Gata, s-a terminat!”. Dom Profesor era emoționat și i-am povestit ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Radu, băiatul lor și bunul meu prieten, era de trei ani în Germania, la un spital din Köln, operat de cancer.

Apoi am trecut rapid pe la Moni Drăgan, fiica Profesorului Petru Drăgan. Prin fața casei lor de pe Victoriei/CD Loga, treceau militari ce cântau „Nouă nu ne e frică de moarte”. Nu mai știu cum am ajuns să mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Remus Georgescu (1932-2021), ilustrul muzician timișorean. Știu doar că, la un moment dat, am ajuns să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Dădeam și, apoi, fugeam de mâncam pământul. Eram fotografiați la greu de la geamurile ziarului „Szabad Szo”, din clădirea în care atunci se afla „Drapelul roșu”, iar acum, „Casa Maghiară”. Careva a aruncat cu lacrimogene și am rupt-o la fugă. În învălmășeala aia, maestrul Georgescu și-a pierdut căciula de nutrie. Sub pretextul că recuperăm căciula, ne-am întors. Din nou s-a aruncat cu ceva înecăcios și, refugiat lângă gardul unei școli – Liceul Ana Aslan acum –, m-am trezit la un metru de Radu Bălan, prim-secretarul județului. Fața lui era plină de bube și îngăima ceva de genul: „Nu eu am ordonat să vă stropească cu apă”. Cocoțat pe gard, un tânăr slab, longilin, l-a întrebat amenințător: „Până când vă mai bateți joc de noi? Până când mai muncim duminicile? De ce nu ne dați mâncare și căldură?”. Bălan a bâiguit ceva uitându-se în pământ, dar tânărul l-a oprit autoritar: „Uită-te, mă, la mine când vorbesc cu tine!”. M-am gândit, cu înfiorare, că oamenilor nu le mai era frică.

Între timp, soldații înaintau în bloc, la pas mic, să ne prindă în menghină. Am reușit să scap din încercuire și să ajung acasă. Era cam 1, 1 și jumătate. Pe la 5, Gabi, viitoarea mea soție, a venit la mine. Avea sânge pe pantofi. În oraș deja se trăgea. Nu puteam sta, așa că am ieșit la Stația Cluj, lângă blocul meu, și am văzut mașini ce mergeau spre Spitalul Județean. Unele aveau răniți în portbagaj, cu picioarele atârnând pe asfalt și lăsând dâre de sânge. Deja, pe la 5 și jumătate ne-am format echipe de gherilă. Un domn înalt oprea mașini și le cerea imperativ șoferilor să ne dea un litru de benzină. Am intervenit și le-am explicat că poate unii nu au de unde să ne dea. Rația de benzină pentru decembrie era de 10 litri. Omul a priceput și atunci i-a rugat. Am făcut primele cocteiluri Molotov și, de la Stația Cluj, am mers la Casa Tineretului, lângă Restaurantul Stadion (acum stația OMV). Pe la 6 erau deja acolo câteva taburi. La un moment dat, cineva a tras o rafală spre noi. Erau gloanțe de manevră, fiindcă, altfel, am fi fost terminați. Dinspre Giroc se auzeau rafale și huiduieli. Eu am sărit gărdulețul de la Restaurantul Stadion și am stat pitit acolo. Eram paralizat de frică. Am plecat spre casă ca un laș.

1. Sfârșitul?

În dimineața lui 22 decembrie `89, am intrat în tipografie cu Ioan Iancu, Ovidiu Guleș și Gheorghe Secheșan. Am pornit imediat la retipărirea Manifestului FDR (Frontului Democratic Român) când cei de la Operă mai erau în balcon. Am văzut, după ora 12, cum veneau mesajele de la Agerpres cu scuze penibile, am scris pe poală, cu Gigi Secheșan, articole în primul număr al ziarului ce avea să devină, sub comanda șefului comunist al județului, Radu Bălan, și a lui Teodor Bulza (redactorul-șef al „Drapelului roșu”), „Luptătorul bănățean”. Am fost dați afară, la propriu, din tipografie, și, după ora 18,00, am plecat spre redacția „Drapelul roșu”, unde se afla Bălan, pentru a protesta împotriva acestui odios nume stalinist și pentru a-i cere să dispună trimiterea muniției de război către soldați. Bălan se afla în biroul lui Bulza, unde doi jurnaliști maghiari îl intervievau. Cu el se aflau Ioan Aurel Laslău (care, am aflat peste ani, îl ascunsese pe Bălan!) și Ildico Achimescu, care traducea. Bălan a acceptat să îl sune pe col. Predonescu pentru a ordona trimiterea muniției de război pentru militari, dar nu știu nici azi dacă a fost bine sau nu! Însă cea mai mare uimire a mea, la intrarea în sediul ziarului comunist – unde fusesem corector – era prezența senină a securistului ce răspundea de cultură, Ioan Indrei, care răsfoia colecția revistei „Orizont”. Parcă nu rima cu Revoluția, dar istoria are și ea, „enigmele ei”. 
În fine, ar trebui reamintit că primul număr din „Luptătorul bănățean” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 3 și una pe pagina 1. Când am plecat din tipografie, am  paginat articolul trimis de Bulza pe pagina 3 fiindcă mi se părea că nu poate începe altă lume cu fostul prim-secretar pe prima pagină. În plus, Radu Bălan nu era nici bănățean…