Rata inflației s-a redus ușor în ultimul timp, ajungând la 9,4% în luna august 2023, însă se menține mult peste ținta de 2,5% a BNR și este printre cele mai mari din UE.
Întrebarea care se pune este dacă autoritățile trebuie să înăsprească politica monetară și politica bugetară, majorând rata dobânzii, crescând impozitele și reducând cheltuielile bugetare (strategia clasică de combatere a inflației), ori trebuie să procedeze invers, reducând rata dobânzii, cum a procedat recent banca centrală a Turciei? Sau guvernul trebuie să intervină direct, controlând prețurile și limitând profitul marilor companii, de preferință cu capital străin, cum propun unii oameni de afaceri, jurnaliști și politicieni „patrioți”?
Răspunsul nu este ușor de dat, deoarece, în economie, lucrurile nu sunt simple, iar măsurile de politică economică au efecte atât pozitive, cât și negative – greu, dacă nu imposibil, de prevăzut și de cuantificat.
Astfel, măsurile convenționale de combatere a inflației de genul celor amintite au adeseori efecte colaterale negative (falimente și creșterea șomajului) și nu produc întotdeauna și în timp util efectele pozitive scontate. Controlul prețurilor are efecte pe termen scurt, însă, pe termen lung, subminează adesea creșterea și dezvoltarea economică, impune sarcini fiscale ridicate și reduce eficacitatea politicii monetare.
Inflația actuală din România este determinată în principal de factori temporari, legați de pandemie (reorientarea cheltuielilor dinspre servicii spre bunuri și perturbațiile în producție și în lanțurile de aprovizionare), de creșterea prețurilor internaționale ale energiei și materiilor prime și de consecințele economice ale războiului Rusiei împotriva Ucrainei. Există și o cauză internă importantă a inflației, și anume creșterea semnificativă a deficitului bugetar, însă se poate presupune că și acest factor va fi temporar, dacă programul de ajustare și corecție fiscală promis de guvern va fi aplicat.
În aceste condiții, nu există motive ca factorii de decizie politică să reacționeze excesiv la evoluția inflației. Fiind provocată de factori cu caracter mai degrabă temporar, inflația actuală necesită un răspuns prudent, indiferent că este vorba despre politica monetară, politica bugetară sau adoptarea unor reglementări, cum ar fi cele referitoare la plafonarea adausurilor comerciale, controlul prețurilor etc.
Principalul argument împotriva controlului prețurilor, de exemplu, este faptul că reintroduce o practică specifică economiei planificate, de care România nu s-a îndepărtat suficient de mult astfel încât tranziția la economia de piață să fie ireversibilă. Aceeași prudență este necesară în cazul măsurilor convenționale de politică monetară: banca centrală nu trebuie să se grăbească să reducă rata dobânzii de politică monetară sau să folosească prematur celelalte mijloace de relaxare a politicii monetare pe care le are.
Ideea că inflația înaltă este consecința ratei dobânzii ridicate mai degrabă decât cauza acesteia este, de asemenea, discutabilă. Deși rata dobânzii de politică monetară a BNR este mică (chiar negativă în termeni reali), rata dobânzii de pe piața creditelor a crescut în ultimul timp, atât în cazul creditelor noi, cât și al depozitelor noi la termen. Această evoluție relativizează ideea că o scădere a ratei dobânzii de politică monetară reduce costurile de producție. Ea arată că creșterea ratei dobânzii de pe piața creditelor reflectă probleme mai profunde: dezechilibrele din economie, incertitudinea cu privire la conduita viitoare a politicii economice și anticipațiile inflaționiste ridicate.
În cazul actual al României, cel mai eficient mijloc de combatere a inflației este aplicarea unei politici economice prudente, care să respecte cerințele echilibrului bugetar și ale echilibrului monetar. Un deficit bugetar persistent, de exemplu, constituie o importantă sursă de inflație, deoarece implică finanțarea sa indirectă prin crearea de monedă, chiar dacă legea interzice finanțarea directă a statului de către banca centrală. Economiștii trebuie să dovedească onestitate în momentul în care recomandă o anumită strategie de luptă împotriva inflației. Desigur, conducătorii politici trebuie să țină seama de analizele variabilelor economice „fundamentale” făcute de economiștii profesioniști, însă trebuie să fie prudenți atunci când consilierii lor economici manifestă o încredere excesivă în recomandările de politică economică pe care le fac.
