Primul concert simfonic din luna iunie al Filarmonicii „Banatul”, de vineri, 7 iunie, cuprinde „Viziunea lui Ion”, pentru orchestră de coarde de Aurel Stroe, Concertul „Aconcagua” pentru patru marimbe şi orchestră de coarde de Astor Piazzolla şi Simfonia nr. 40 în sol minor K.V. 550 de Wolfgang Amadeus Mozart.
Maestrul Radu Popa, dirijorul concertului de vineri, mare admirator al creaţiei lui Aurel Stroe, ne aduce pe scena Capitol o miniatură camerală pentru orchestră de coarde. Aurel Stroe s-a născut la 5 mai 1932 la Bucureşti. Compozitor şi profesor, spirit enciclopedic, avea cunoştinte aprofundate de matematică, filozofie, literatură şi chiar antropologie. A fost profesor de compoziţie la Bucureşti şi profesor asociat la universităţi din Statele Unite şi Germania. În 2002 a primit Premiul Herder la Universitatea din Viena. O perioadă a fost profesor de compoziţie la Şcoala Superioară de Muzică din Mannheim. Acolo s-a stins din viaţă în anul 2008. Miniatura „Viziunea lui Ion” a fost compusă pentru filmul „Năpasta”, după drama omonimă a lui Ion Luca Caragiale. Muzica însoţeşte singurul moment color al filmului. Ion, personaj dereglat psihic, acuzat pe nedrept de crimă, are o viziune în care vede o femeie cu un prunc. Mare curaj în acele vremuri, imaginea readuce pe ecran mesajul creştin al Madonei cu Pruncul. Extatică şi imponderabilă, miniatura are un aer ascetic şi auster.
La graniţa dintre Argentina şi Chile, la vest de Buenos Aires, se află cel mai înalt vârf muntos. Este Aconcagua. Astor Piazzolla a compus acest concert pentru bandoneon şi orchestră de coarde la finele anului 1979. A fost o comandă a Băncii Provinciei Buenos Aires din Argentina. Pentru că editorul Aldo Pagani a considerat lucrarea drept un vârf al creaţiei lui Piazzolla, a supranumit-o „Aconcagua”. Simbolismul ei era libertatea, durerea, dorul, singurătatea şi pacea. Este vorba de trei părţi în stil milonga, un stil muzical întânit în Argentina, Uruguai şi Brazilia, precursor al tangoului. Profesorul de marimbă Bogdan Băcanu a transcris acest concert pentru patru marimbe, mai precis pentru Cvartetul de percuţie „The Wave”.
Simfonia pe care o vom asculta în încheierea concertului orchestrei simfonice a filarmonicii face parte din Marea trilogie finală, ultimele simfonii ale genialului compozitor. Deşi este cea mai populară, nu este şi cea mai veselă, ba este sumbră şi chiar dramatică pe alocuri. Nu putea fi altfel dacă ne gândim că începuse lucrul la ea doar cu opt zile după moartea fetiţei sale. Nu este întâmplător că tonalitatea este minoră şi că trei din cele patru părţi sunt structurate în formă de sonată, o expresie superioară a gândirii muzicale, unde Mozart a putut să dea glas încordării interioare, zbuciumului şi tensiunii în care trăia. Deasupra acestor trăiri, însă, se observă cu uşurinţă eleganţa spiritului, stilul său care tinde spre lumină şi prospeţime. Richard Wagner o numea frumuseţe indestructibilă, iar Marcia Davenport spunea în cartea ei, Mozart, că simfonia a fost scrisă cu pana muiată în sângele creatorului ei.