Cine dintre noi, cei care am buchisit primele litere, cei care am învățat să scriem și să socotim, într-o școală rurală, într-o școală de la țară, nu ne amintim cu evlavie, cu sfințenie și cu profund respect de Doamna învățătoare sau Domnul învățător care ne-au pus pentru prima dată creionul în mână. Cred că, asemenea lui Sadoveanu, fiecare dintre noi avem în minte un Domn Trandafir, dascălul exemplar dintr-un sat uitat de lume și de inspectorii școlari, sau ca Octavian Goga, ducem cu noi în inimă o Doamnă Dăscăliță, care, pe lângă știința de carte, ne-a alinat și durerile sufletești.
Și eu îmi amintesc cu admirație și respect de unul dintre dascălii din satul meu din Valea Almăjului – Gârbovăț -, Domnul Olevschi, bucovinean după mamă și locul nașterii, de origine poloneză după tată, prigonit la sfârșitul războiului, în anul 1944 de ocupanții sovietici, din locurile sale natale și pripășit pe meleagurile bănățene. Înalt, frumos, prietenos, inteligent, cu un ușor accent bucovinean, era pătruns de un profund atașament față de glia românească. Fiind vecin cu el, deși când a venit în satul meu nu eram încă de vârstă școlară, mă lua în fiecare zi la școală împreună cu sora mea mai mare, elevă în clasa Domniei Sale.
Îmi amintesc, ce ne-a spus Domnul învățător Olevschi in prima zi de școală a anului 1948, în data de 8 sau 9 ianuarie, după Bobotează și Sfântul Ion, la terminarea vacanței de iarnă (ultima vacanță oferită elevilor de sărbătorile Crăciunului). Domnul învățător a intrat în clasă, abătut, trist, contrar felului său de a fi, adresându-ne următoarele cuvinte:
– Copii, deschideți cartea la prima pagină și rupeți-o!
Apoi, a continuat, cu aceeași tristețe în glas:
– Rupeți, copii, și foaia a doua din carte!
Cele două file ale cărții de citire, după cum știți Dumneavoastră cititorii de vârsta mea, sau vă imaginați voi, cititorii mai tineri, reprezentau, prima pagină portretul M.S. Regele Mihai, tânăr și frumos, iar a doua filă era portretul Reginei Mamă-Elena.
După ce toți copiii au rupt cele două pagini cu mare părere de rău, pentru că ne plăceau mult cele două portrete frumoase, fără a înțelege atunci de ce trebuia să facem acest lucru (în anul 1947 în Gârbovăț existau numai două aparate de radio), Domnul învățător Olevschi, cu vocea tremurândă, în continuare, ne spune:
– Copii, deschideți cărțile la pagina …(posibil 37) și rupeți și această filă.
Această filă cuprindea harta României Mari.
După ce am rupt această filă, învățătorul nostru, cu lacrimi în ochi, ni s-a adresat cu următoarele cuvinte, pe care noi, la acea vârstă, nu le-am înțeles:
– Copii, vedeți, aceste fete frumoase care își scaldă poalele în apa mării și stau cu capul aplecat pe rotundul țării nu mai sunt ale noastre. Iar din ochii atât de luminoși ai Domnului învățător Olevschi au pornit două lacrimi, pe care și le-a șters discret, după care a trecut la lecția nouă.
Faptele redate de mine s-au întâmplat la nici două săptămâni de la dramatica zi a României, 30 decembrie 1947, zi în care, cu pistolul la tâmplă pus de Petru Groza și generalul sovietic Vîșinski, M.S. Regele Mihai a semnat forțat abdicarea, sub amenințarea asasinării a mii de studenți protestatari din București.
După mai mulți ani, fiind elev de liceu, cu alte vederi și alte înțelegeri, în vacanțe, având mai multe discuții cu Domnul învățător, vecinul meu, în lungi discuții cu Domnia Sa, am înțeles marea dramă pe care a trăit-o, în acele zile, bucovineanul Olevschi alături de întreaga Românie.
P.S. În anul 2008, participând la Chișinău la festivitatea înființării, în urmă cu 80 de ani, de către statul român, a primei instituții de învățământ superior din Basarabia aflată în interiorul Patriei Mamă, în România Mare, în cuvântul meu de salut din partea Academiei Române pe care am reprezentat-o la eveniment, am povestit auditoriului prezent la festivitate lecția învățătorului Olevschi. Imensa majoritate a participanților aflați în sala Teatrului National, universitari din Chișinău dar și din multe centre universitare din Basarabia, din România și din alte țări, m-au aplaudat, iar circa 10% – rusofonii, probabil – m-au fluierat. Asta-i viața, nu ne mai întâlnim, cu umanitatea!
