autori: Alina DOBREI, Alin DOBREI
Datorită diversităţii pedologice și climatice în care se cultivă vița-de-vie, precum și însuşirilor biologice ale diferitelor soiuri, în cazul acestei plante nu se poate elabora o tehnologie de cultură universal valabilă. Tehnologiile de cultură trebuie aplicate diferenţiat, în funcţie de soiul cultivat, condiţiile ecologice ale fiecărei zone viticole, condiţiile climatice specifice fiecărui an, ţinând însă cont de destinaţia producţiei, posibilităţile financiare, logistica fiecărei exploataţii viticole şi de principiile viticulturii biologice, astfel încât impactul nociv asupra mediului şi a produselor viti-vinicole să fie redus la minim.
În ultimii ani, tehnologiile de cultură trebuie să aibă în vedere, pe lângă factorii deja cunoscuţi (perturbaţii climatice, creşterea imputurilor, sol și soi) o problematică nouă, cel puțin pentru România – lipsa forţei de muncă și implicit creşterea costurilor cu forţa de muncă. În noua conjunctură socio-economică, singura posibilitate de eficientizare a tehnologiilor de cultură rămâne creşterea gradului de mecanizare. În acelaşi timp, este imperios necesar ca noile modele tehnologice în viticultură să aibă în vedere reducerea chimizării şi a deteriorării însuşirilor fizico-chimice ale solului.
După finalizarea tăierilor de rodire și a conducerii și dirijării coardelor din lunile februarie-martie, în viticultură urmează o altă perioadă decisivă, care necesită multă muncă și cheltuieli semnificative. Lunile aprilie mai și iunie sunt, după părerea multor viticultori, decisive în ceea ce privește reușita culturii vitței-de-vie. Alternanța perioadelor cu temperaturi scăzute și ridicate, alternanța perioadelor ploioase (mai – iunie) cu perioade în care precipitațiile lipsesc aproape în totalitate intensifică atacul de boli și dăunători, favorizează dezvoltarea buruienilor și dereglează ritmul de creștere a lăstarilor la vița-de-vie. Toate aceste aspecte necesită o bună gestionare a lucrărilor de întreținere a plantației de viță-de-vie.
Imediat după finalizarea tăierilor și până toamna târziu, încep lucrările de întreținere a solului, care se execută cu scopul de a menţine starea de afânare a acestuia, pentru păstrarea rezervei de humus din sol, acccesibilitatea elementelor nutritive, activarea proceselor chimice şi biologice din sol şi pentru distrugerea buruienilor. Aceste lucrări trebuie foarte bine gestionate, deoarece, asociate cu fertilizarea chimică, ele reprezintă cca 25% din cheltuielile totale ale aceste culturi și necesită 45% din consumul anual de carburanţi. Pentru reducerea acestor cheltuieli, sunt necesare sisteme de întreţinere a solului cât mai raţionale.
Din totalul suprafeţei unei plantaţii viticole, 60% reprezintă intervalul dintre rândurile de viţă-de-vie. Este un spaţiu în general neproductiv, dar care are un impact major asupra productivităţii şi calităţii viti-vinicole. Acest interval se poate ara şi păstra curat prin folosirea de erbicide, sau suprafaţa se poate acoperi cu diferite tipuri de vegetaţie, se poate mulci sezonier sau pe toată perioada anului. În ultimii ani, condițiile climatice, politicile agricole și necesitatea protecției mediului au făcut ca cele mai frecvente sisteme de întreținere a solului să fie Sistemul de întreţinere a solului prin înierbare și Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de durată.
Sistemul de întreţinere a solului prin înierbare
Conservarea solului ca resursă naturală este unul dintre obiectivele avute în vedere de Uniunea Europeană alături de protecţia resurselor de apă şi a aerului. Începând din anul 1985, Comisia Europeană susţine adoptarea unor tehnologii care să limiteze prelucrarea mecanică a solului în plantaţiile viticole. Marea variabilitate climatică în care se cultivă viţa-de-vie impune un management atent al solului, neputându-se aplica aceleaşi tehnologii chiar dacă s-au obţinut rezultate remarcabile în unele zone de cultură.
Solul este supus unei serii de procese de degradare. Unele dintre aceste procese sunt strâns legate de viticultură: eroziunea hidrică, eoliană şi lucrările de pregătire a solului; compactarea; scăderea cantităţii de carbon organic din sol şi a biodiversităţii solului; salinizarea şi sodizarea; şi contaminarea solului (cu metale grele şi pesticide sau cantităţi excesive de nitraţi şi fosfaţi).
Prelucrarea continuă a solului îl expune la eroziune, având în vedere că multe dintre podgorii sunt localizate pe pante cu înclinare lină sau medie. Pe aceste terenuri, paradoxal, problema nu o constituie alunecările de teren care impun măsuri de recuperare şi consolidare, ci transferul gradual şi constant de sol, care duce la reducerea fertilităţii acestuia, cauzând o „alunecare” a rădăcinilor, care sunt astfel forţate să se extindă pentru a avea volumul de sol necesar necesităţilor lor.
Înierbarea intervalelor dintre rândurile de vie favorizează absorbţia fierului şi fosforului, traslocaţia elementelor minerale mai puţin mobile, reduce incidenţa apariţiei atacurilor de Botrytis cinerea şi a putregaiurilor, facilitează executarea lucrărilor viticole (accesul maşinilor viticole) şi permite o reducere a costurilor de administrare. Înierbarea determină, în general, o îmbunătăţire a calităţii strugurilor, prin acumularea unor cantităţi sporite de zaharuri în boabe, ca urmare a diminuării, într-o anumită măsură, a vigorii butucilor şi a producţiei de struguri. Acest sistem de întreţinere a solului este recomandat în zonele cu precipitaţii anuale de 600-700 mm, din care cel puţin 250 mm înregistrate în intervalul mai – august.
Solurile bine structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive, asigurând viţei-de-vie condiţii favorabile în ce priveşte creşterea şi fructificarea. Întreţinerea solului prin înierbare permanentă între rândurile de viţă îmbunătăţeşte structura şi proprietăţile fizice ale solului, deoarece sporeşte conţinutul de materie organică prin favorizarea înmulţirii microorganismelor ca urmarea a intensificării activităţii lor biologice.
