Data de 24 ianuarie 1859, a rămas în istoria românilor, ca data înfăptuirii Unirii Principatelor Române prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești. “Mica Unire”, pe lângă faptul că marchează un moment important din istoria României, reprezintă un pas decisiv în procesul de formare a statului național unitar, creând un cadru corespunzător pentru dezvoltarea modernă pe plan economic, social, cultural și politic, și o nouă treaptă spre obţinerea independenței.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, apoi înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei, a generat un context european favorabil realizării unirii. Astfel, prin Tratatul de Pace de la Paris din martie 1856, Principatele intră sub protecția marilor puteri vest-europene, primind permisiunea organizării unor adunări ad-hoc, prin care liderii români aveau posibilitatea exprimării propriilor opinii cu privire la unire. Voturile rezultate în urma adunărilor ad-hoc din ambele țări, au condus la organizarea Convenției de la Paris din 1858, unde s-a decis printre altele unirea celor două Principate, cu guverne separate și unele instituții comune, sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
Procesul unirii, care se baza pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, în Moldova fiind ales la data de 5 ianuarie 1859 și la data de 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. În 1862, Cuza a reușit să unifice Parlamentul și Guvernul din cele două țări. A fost înlăturat de la putere în 1866, dar unirea a fost consolidată prin aducerea la tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, tot atunci fiind adoptată și constituția noului stat, prin care acesta își primește noua denumire de România.