Acum doi ani și câteva zile, Putin intra cu cizmele lui de kaghebist dement în sufletul fiecărui cetățean onest din lumea civilizată. Da, nu vă grăbiți să mă corectați și să spuneți că, acum doi ani și câteva zile, Putin ar fi intrat în Ucraina. În Ucraina, adică în Crimeea, Putin a intrat în 2014, iar lumea liberă era, după cum se pare, liberă de orice îngrijorare, cum ne mai aducem aminte. Vă reamintesc, în 18 martie 2018, harta lumii a fost ciopârțită cu o singură semnătură în clipa în care Vladimir Putin a aprobat tratatul prin care Peninsula Crimeea devenea parte a Federaţiei Ruse. Părea că o adevărată cutie a Pandorei s-a deschis atunci și, cu acest prilej, le reamintesc cititorilor săptămânalului nostru că, din 2014 încoace, Regiunea separatistă Transnistria și-a manifestat de vreo două ori intenția că vrea să facă parte din Rusia. Inclusiv acum câteva zile.
În fine, nu de contextul internațional mă voi ocupa în articolul de azi – nici nu sunt calificat, de altfel, să o fac –, ci voi încerca să observ care sunt consecințele toxice ale acelor acte de barbarie pentru societatea românească.
Prima și cea mai gravă consecință a invadării Ucrainei este scindarea profundă a României în două tabere ireconciliabile. Am scris tabere, și nu partide. Da, fiindcă, orice ar spune criticii alianței conjuncturale și dificile PSD – PNL, spre deosebire de alegerile anterioare, în momentul de față, în România și poate chiar în întreaga Europă, există nu două ideologii diferite, ci două tabere diferite, ireconciliabile: tabăra europeană, anti-rusă, pe de o parte, și tabăra suveranist-populistă-extremistă care este pe față pro-rusă. În prima tabără, alături de PSD, PNL stau USR, REPER, Forța dreptei și UDMR, în vreme ce partida pro-rusă are ca lideri AUR și SOS. (La SOS, după cum știți, în urma inevitabilului divorț al dnei Șoșoacă, e posibil să existe și un partaj…)
A doua consecință toxică a invadării Ucrainei de către Putin este creșterea euroscepticismului. Într-un sondaj din 2023, doar 46% dintre români mai credeau că apartenența României la Uniunea Europeană este un lucru bun. Față de 68%, în 2015. În momentul de față, mai ales după mișcările de protest ale fermierilor, e lesne de presupus că încrederea în politicile agrare europene a scăzut masiv. În ciuda faptului că fondurile europene au susținut și continuă să susțină economia românească. Iar alegerile europarlamentare din iunie vor arăta, din păcate, că în România, clasa politică a fost criminal de incapabilă să explice avantajele uriașe ale prezenței noastre în Uniunea Europeană. La fel cum, de altfel, este și clasa politică din toate țările europene. Ei bine, nu înțeleg de ce este atât de greu ca politicienii noștri să explice că, în ciuda tuturor greșelilor, în ciuda unei birocrații acaparatoare și inepte, în ciuda unei clase politice europene care își pune singură bețe în roate, Uniunea Europeană este singura modalitate de a rezista a continentului nostru.
De fapt, mână în mână cu anti-europenismul merg și mișcările suveraniste, anti-americanismul, anti-vaccinismul, antisemitismul, rasismul, xenofobia, conservatorismul agresiv și rudimentar, admirația nețărmurită față de Trump. Mai pe scurt, partida putiniștilor noștri cei cu sistemul nervos foarte nervos, susținători fanatici ai unei societăți bigot creștine. Despre care cred că e apărată cu forța obuzelor de însuși Putin. Numai că valorile creștine ale lui Putin s-au arătat în adevărata lor lumină atunci când, după moartea lui Navalnîi, a refuzat zile întregi să dea cadavrul familiei pentru a fi înmormântat creștinește…
Odată cu războiul din Ucraina românii au primit în dar o relație mult mai tensionată cu vecinii lor unguri. Asta fiindcă Putin a știut foarte bine să încurajeze, pe față sau tacit, nostalgiile Europei de dinainte de Trianon. Fiindcă e lesne de înțeles că partidul lui Orban își nutrește electoratul și cu asemenea reverii. Fiindcă un aliat fidel cum este prim-ministrul maghiar poate fi răsplătit măcar cu asemenea speranțe revizioniste. Iar în acest context, sunt foarte curios care va fi prestația UDMR la aceste alegeri fiindcă, așa cum știți, în momente de cumpănă ale democrației românești – așa cum a fost epoca Dragnea – UDMR nu s-a aflat deloc la înălțimea unui partid cu pretenții democratice. Chiar dimpotrivă.
Mă tem că nici relația cu Serbia nu a scăpat de malaxorul invaziei putiniste. Guvernul de la Belgrad și-a arătat deschis susținerea față de Putin și, iertată-mi fie observația, Miloșevici a fost un Putin în mic atunci când a sperat că va cuceri în câteva ore republicile rebele din Iugoslavia.
În fine, printre toate moștenirile deloc augurale ce ne vin dinspre război, e una ce mi se pare că poate aduce un bun câștig societății românești: conflictul din sânul BOR.
Este mai mult decât evident că Biserica Ortodoxă Română este împărțită între Moscova și Europa. Este mai mult decât evident că Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului face jocurile Moscovei de mai mulți ani, adică din pandemie. Și, desigur că el nu este singur, ci un vârf de lance al lui Ponțiu Pilat, dacă mi se permite o asemenea metaforă. Dar ceea ce mi se pare de bun augur este că BOR, în frunte cu Patriarhul Daniel, a ales clar calea europeană. Ceea ce înseamnă mult pentru echilibrul destul de fragil între cele două opțiuni. Mai ales în mediul rural.