După primele 100 de zile ale celui de-al doilea mandat al președintelui american D. Trump, în care au avut loc cea mai gravă escaladare de până acum a conflictului SUAChina și cea mai mare instabilitate financiară din istoria recentă, se pot face unele observații cu privire la schimbarea ordinii economice internaționale. Dacă tendințele din această perioadă continuă, ordinea mondială bazată pe reguli va fi înlocuită cu una bazată pe raporturile de forțe.
În acest scurt interval de timp, toate componentele ordinii internaționale postbelice au fost atacate violent – nu doar comerțul liber, ci și statul de drept, drepturile omului, democrația, autodeterminarea popoarelor, cooperarea multilaterală între țări și responsabilitățile umanitare și de mediu ale statelor.
În istorie, s-au mai produs, desigur, schimbări ale raporturilor de forțe între țările lumii. În ultimele două secole, de exemplu, au apărut și dispărut patru ordini mondiale. Primele două – echilibrul dintre marile puteri stabilit la începutul secolului al XIX-lea, după războaiele napoleonene și sistemul creat prin Tratatul de la Versailles, după Primul Război Mondial – au luat sfârșit prin izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. S-a instaurat apoi ordinea internațională postbelică, susținută în calitate de hegemon de către SUA și aplicată prin ONU și alte instituții internaționale (FMI, Banca Mondială, OCDE, FAO, GATT/OMC, EU); după 1990, prin destrămarea URSS și desființarea Pactului de la Varșovia, a apărut ceea ce președintele american George H. Bush a numit „noua ordine mondială”.
În prezent, pe măsură ce echilibrul între marile puteri economice, politice și militare se deplasează de la Apus spre Răsărit și se manifestă un nou mercantilism, „consensul de la Washington”, realizat după căderea comunismului, nu mai este susținut nicăieri în lume – nici măcar la Washington. Globalizarea este respinsă acum de milioane de oameni ca un pericol la suveranitatea statelor naționale, iar calea spre bunăstarea popoarelor nu mai este considerată a fi comerțul liber, ci opusul acestuia: protecționismul.
Tactica lui Trump a fost să se folosească de schimbările profunde, care, la venirea sa la putere, remodelau deja geopolitica lumii: în primul rând, decalajul dintre beneficiile așteptate ale globalizării și ceea ce a adus aceasta oamenilor în viața lor de zi cu zi; astfel, el a devenit cel mai mare anti-globalist din lume. De asemenea, constatând că mesajele transmise pe rețelele de socializare influențează comportamentele, Trump a resuscitat „teoria marilor oameni ai istoriei”, formulată în secolul al XIX-lea de către istoricul și filozoful scoțian Th. Carlyle. Deși discreditată în prezent, această teorie persistă încă în înțelegerea populară a modului în care marile personalități fac să progreseze lumea; Putin, Xi, Erdoğan și Kim Jong-un i-au confirmat lui Trump că dictatorii populiști își pot impune viziunea asupra lumii.
Problema este însă imprevizibilitatea lui Trump. Nota dominantă a primelor 100 de zile ale celui de-al doilea mandat al său este haosul generalizat. Deși este posibil ca SUA să revină, mai devreme sau mai târziu, la o guvernarea normală, această perspectivă nu mai constituie un criteriu de referință plauzibil pentru deciziile economice, politice și militare ale celorlalte state ale lumii, prietene sau dușmane. Dimpotrivă, având în vedere că, prin escaladarea conflictului, atât SUA, cât și China își asumă riscuri din ce în ce mai mari, întrebarea care se pune este dacă în viitor va exista „o lume, două sisteme”, ori vor reapare dezordinile și violențele din ultimele două secole – și dacă există vreo șansă de a construi o nouă ordine mondială, stabilă și durabilă.
Evenimentele recente din SUA și de pe plan mondial arată clar că ordinea economică internațională apărută după căderea comunismului nu mai poate fi restabilită. A început o epocă protecționistă și de tranziție de la o lume unipolară, în care SUA a fost puterea economică, politică și militară dominantă, la una în care există mai multe centre de putere și decizie. Însă, deoarece lumea a devenit între timp interconectată foarte puternic, ea este mult mai vulnerabilă la crize – de la pandemii și urgențe climatice la contagiune financiară. În plus, unele țări au descoperit că pot utiliza interdependența ca a rmă concurențială și pot folosi vulnerabilitățile pe care aceasta le creează în propriul lor avantaj.
Ca urmare, este necesară o nouă ordine mondială, bazată pe valori, care să ghideze politicile si deciziile economice. O asemenea ordine ar putea fi realizată prin actualizarea „Cartei Atlanticului” (1941) și a „Cartei ONU” (1945), în concordanță cu realitățile secolului al XXI-lea. Acest document ar trebui să conțină în primul rând un nou angajament de cooperare din partea statelor lumii. Acele țări care cred în dreptul internațional, pace, justiție și solidaritate trebuie să-și unească forțele pentru a găsi soluții globale la probleme globale, care nu pot fi rezolvate de statele naționale în mod separat sau acționând exclusiv în cadrul unor acorduri bilaterale. În al doilea rând, documentul amintit ar trebui să prevadă acțiuni concrete și imediate în domenii în care nu sunt posibile soluții la nivel național: securitate, climă, sănătate publică, fluxuri comerciale și ajutor umanitar. Este nevoie, de asemenea, de o reformă a instituțiilor internaționale, precum și de o colaborare practică între cei dispuși să coopereze – un nucleu dur al voinței politice globale. În fine, documentul amintit trebuie să permită dialogul chiar și cu liderii mondiali sceptici de felul lui Trump, recunoscând necesitatea reciprocității și împărțirii echitabile a sarcinilor; totuși, deoarece multe țări au datorii mari, este necesară găsirea unor modalități inovatoare și echitabile de mobilizare a fondurilor pentru finanțarea obiectivelor respective.
Lecția ultimelor două secole este că o ordine mondială durabilă trebuie construită pe principii, nu pe calcule oportuniste sau interese naționale înguste. La baza „Cartei Atlanticului” – document inspirat de președintele american D. Roosevelt – s-au aflat unele principii, care au consacrat drepturile fundamentale ale popoarelor: autodeterminare, renunțare la folosirea forței, acces și participare, în întreaga lume, la comerțul și materiile prime necesare pentru prosperitatea tuturor statelor. Chiar dacă niciunul dintre aceste principii nu mai este, deocamdată, susținut de administrația Trump, nu este totul pierdut: evenimentele politice recente din SUA arată că numeroși cetățeni americani se opun izolaționismului.
Din păcate, în pofida eforturilor curajoase ale unor lideri europeni, nimeni nu poate garanta că Ucraina nu va fi dezmembrată, iar resursele sale nu vor fi împărțite, încurajând astfel autocrații din toată lumea să procedeze la fel ca Putin.
Se pot defini însă criteriile morale de susceptibile să ghideze opera de construire a unei noi ordini mondiale. Morala este un mod în care care societatea impune cooperarea, permițând producția la scară mare, schimbul și coeziunea internațională. Ideea că morala este funcțională din punct de vedere economic este profund ancorată în perspectiva istorică: pe măsură ce societățile umane au devenit mai complexe, cooperarea s-a dovedit esențială pentru supraviețuire, iar sistemele mo ra l e au apă rut pentru a impune comportamente prosociale.
Pericolul revenirii la anarhia globală din anii 1930 este real; însă, prin acțiunea colectivă a țărilor lumii, se poate construi a cincea ordine mondială din epoca modernă.
