Omul revoltat la 1900 Într-un studiu mai vechi despre Eminescu vorbeam despre „inconştientul imperial” care îi guvernează opera de tinereţe şi care poate fi funcţional mai târziu. Apelul la folclor, la „poveste”, la basm dădea acestui segment o forţă nouă: valida regăsirea unui univers paradisiac – propunea un model major. Modelul imperial este obsedant în opera celor cinci: Goga, Aron Cotruş, Lucian Blaga, Cioran şi Beniuc vor încerca să regăsească modelul imperial într-o lume în care acest model agonizează.
Într-un univers tradiţional, atât de favorabil triumfului modelului imperial. Un an de reper pentru înţelegerea vieţii literare din Ardeal este 1867: statutul naţionalităţilor din „Ungaria de sud” se înrăutăţeşte. Maghiarizarea forţată fixează un anume statut românilor. Un statut care îl îndeamnă pe Goga, ca şi pe alţi ardeleni, să se definească ca aparţinând nu doar unei geografii, unui loc, ci şi celui mai frumos loc din lume; unei utopii naţionale şi, din când în când, internaţionale. El este tipul tânărului rebel – al omului revoltat. Dacă îl înţelegem ca autor al unui proiect epopeic, am putea să aşezăm drept motto al acestui proiect: „Cântă zeiţă mânia ce-aptrinse pe-Ahil peleianul Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse.” Mânia e starea inţială. Iar aheii – Maniu, Vaida Voevod, Nicolae Iorga şi alţi (posibili) aliaţi politici. Am putea scrie că Goga trăieşte o adevărată artă a despărţirilor; prietenii de odinioară, aflaţi în imediata apropiere, devin cei mai răi dintre cei răi. Iar cei de departe, ştiuţi din ziare sau din veşti aproximative, înfăptuitorii marilor proiecte.
Triumful Europei, publicat în România, I, 14 martie 1917, mizează pe modificările din Rusia, aliat de nădejde, crede Goga: „Pasul titanic făcut de Rusia spre <drepturile omului> e cel mai elocvent certificat de generozitate care călăuzeşte conştiinţa acestui popor uriaş. Reformele ce înfăţişează ultimele etape ale gândirii politice moderne şi-au găsit expresia lor în actuala stare de drept. Democraţia desăvârşită, având la bază sufragiul universal pe ruinele tuturor barierelor sociale, creează pentru Rusia zilelor noastre o situaţie superioară în care libertatea cetăţenească nu se poate compara decât cu aspectuil înălţător al democraţiei franceze.”
„Rusia, prin strălucita operă de prefacere a acestor zile, şi-a armonizat perfect viaţa internă cu cele mai nobile impulsuri ale organizaţiei de stat din Occident. Un generos ansamblu al ideilor de libertate umană, izvorâte din prinincipiul naţional şi indrumate de cea mai largă intepretare a drepturilor cetăţeneşti e baza legământului aliaţilor noştri.”
Problema relaţiei lui Goga cu poezia maghiară e mai complicată decât pare la prima vedere. Octavian Goga s-a implicat în literatura maghiară ca iubitor şi participant la devenirea literaturii maghiare, dar şi fiindcă literatura maghiară putea fi o punte către operele fundamentale ale Europei centrale. În limba maghiară, Goga putea descoperi/studia pagini la care, altfel, n-ar fi avut acces. Madach îi oferă un şir de deschideri – şi e bine să înţelegem că întrebările pe care şi le pune în prefaţa la Tragedia omului circumscriu un orizont cultural neobişnuit: „Veacul al nouăsprezecelea e veacul marilor întrebări. Revoluţia franceză, cea mai violentă zguduire seismică a Continentului, s-a dezlănţuit ca un adevărat cataclism, primenind până în temelii toate rosturile omenirii. Au căzut imperii, s-au prăbuşit concepţii de stat, s-au prăvălit de-a valma într-o uruitură surd: tronuri, teorii filosofice, aşezări sociale, idealuri de artă. O groaznică hecatombă a cerut molohul înnoirii care stăruie în umbra sufletului omenesc. Pe deasupra ruinelor rămase în urmă au năvălit întrebările ca un taifun fără milă. Omul smuls din pacea formulelor de odinioară a căzut pradă acelui vârtej ameţitor.” „Această efervescenţă n-a fost un fenomen local, ci s-a repercutat pretutindeni, mai curând sau mai târziu, în toate colţurile Europei. În gândirea românească, creierul care a primit toate fulgerele acestui vifor e Eminescu, la unguri este Madach.” Eminescu, prim reper al lui Goga, poetul prin care „s-a transcris” în paginile sale de referinţă, e primul scriitor care poate să ilumineze opera lui Madach. Dar mai sunt şi alţii: „Madach, împrejmuit de atmosfera literară a vremii, influenţat în mod evident de Faust al lui Goethe, de Kain al lui Byron şi pe ici pe colo de Shelley, dar păstrându-şi independenţa de concepţie nealterată ca şi strălucirea geniului care i-a deschis drumul, şi-a pus ca problemă de dezlegat însăşi soarta omenirii, însuşi rostul existenţei acestei planete în nemărginita armonie cosmică. Ca şi Faust, care tinde spre acelaşi mister, drama lui Madach se clădeşte pe aceeaşi dualitate etică a binelui şi răului, a credinţei şi-a tăgadei menite să determine lupta fără odihnă a eternului omenesc.” Poate că tentaţia lui Goga de a-l traduce (rescrie) pe Madach ţine de un impuls eminescian totalizator. Eminescu e modelul care trebuie urmat (nu-i aşa, prin diferenţiere), Petofi e poetul revoltei exemplare . Paginile sale antihabsburgice, chiar cele antiromâneşti garantează textele „antimaghiare” (sau fără ghilimele) ale lui Goga. Este paradigma anti care poate fi la fel de vie în literaturile începutului de secol. Literatura expresionistă, a ţipătului şi a revoltei esenţiale poate să-şi descopere argumente în romantismul primei jumătăţi a veacului al nouăsprezecelea. Există între Petofi şi Goga o fraternitate mai adâncă decât „problema naţională” şi ceasta este definită chiar prin statutul de poet. Există un paradis care îi aşteaptă: “Pe tine teascultară zeii, duşmanul meu totdeuna/ Profet al prăbuşirii mele, pe tine zeii teascultară / Şi ca să-i deie veşnicia cântării tale de fanfară / În mila lor nemăsurată cu sânge ţi- au stropit cununa.” Poetul Petofi fusese pentru el – scrie Bogdan Duică (eminent comentator al lui Goga) – un apostol al libertăţii. Petofi îi întărea dorinţa de libertate şi credinţa în prăbuşirea inevitabilă a imperiului habsburgic, zice Duică. „Precum s-a risipit Ierusalimul / Aşa şi tu eşti menită pieirii/ Austrie!
Despre modelul Petofi scrie, în a sa amplă monografe, I.D. Bălan. Prietenia cu Ady Endre ar merita un paragraf special. Dacă Petofi era departe, cu jumătate de secol în urmă, dacă fusese obiect de studiu prin manuale, dacă intrase în mitologiile oficiale ale Puterii, Ady aparţine unei vecinătăţi mai limpezi. Este poetul unei revolte adânci, care îl uneşte de Goga. Mărturisirile Dunării ar putea fi chiar ale Oltului: „Şi Dunărea mi-a spus poveste tristă, / E-adevărat blestemul crud şi slut / Şi-adevărat e totul ce ne doare./ De când pe-aici să curgă a-nceput/ Popoare fericite n-am văzut.// Întreg hotarul dunărean e-o jale / Şi-i sterp sărac şi ruşinos pământ/ Şi n- are decât neamuri fără vlagă/ Şi-unde visătorul e-un înfrânt/ Şi nopţile-s adânci, ca un mormânt // „Aşa va fi mereu, aşa-i ursita”/ i-a murmurat talazu-mbătrânit/ Şi peste ţărişoarele sărmane/ Zădărnicia s-a întins cumplit/ Şi Dunărea râzând m-a părăsit.” (traducere de Costa Carei). Şi mai violent este Cântecul iacobinului maghiar: „Din deget ne ţâşneşte sânge/ De câte ori te pipăim/ Ţară maghiară-ndoliată,/ Eşti vie oare, – noi trăim? // Există o mai grea răbdare?/ Se frânge sufetul în om./ Vă veţi trezi vreodată oare/ popoare mute-n Babilon?// Din mii de doruri adormite/ De ce nu creşte-o vreme mare?/ Maghiară, slavă ori valahă / E jalea-n veci aceeaşi jale// De ani o mie-n chin şi lacrimi/ Aflăm temeiul înfrăţirii./De ce nu nentâlnim cu vuiet/ Pe baricadele gândirii?// Dunăre, Olt – la fel se-ngână / E-un murmur stins şi mortuar/ În patria lui Arpad piere/ Cine nu-i domn şi nu-I tâlhar.//…(trad. de Paul Drumaru). Viaţa şi petrecerea. Carnavalul Primul volum de poezii al lui Octavian Goga ar fi trebuit să se cheme Acasă. Titlul exprima nu doar tensiunile întoarcerii, ci şi bucuria regăsirii într-un univers familiar, în care Sărbătoarea rămâne intactă. Sunt, în poeziile din primul volum, spectacole populare care ne îndreaptă atenţia asupra crâşmei şi asupra muzicantului. Sunt cântece de petrecere care n-au fost luate în seamă fiindcă par a aparţine genului frivol, deloc conform solemnităţilor pe care le desfăşura poezia lui Goga. Am putea spune că există, în furtunoasele desfăşurări de energii ale poetului, o încercare a a depăşi graniţele; universul tradiţional se îndreaptă din locurile omului tradiţioanal – casă, grădină, pădure, râu ş.a. în afara lor: în non-locurile pe care le presupunere un anumit fel de petrecere. Lae Chioru este patronul evadărilor. Poeziile trebuie citite printr-o încercare de a aşeza alături contrariile: “Mult iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ Când ne-a-nfrăţit pe veci necazul /Cu veselia deopotrivă.” Necazul e înfrăţit cu veselia; iar veselia face parte din istoria locurilor. Veselia ţine de vitalitatea inşilor, de puterea lor de a-şi trăi bucuriile. Bucurii care, şi ele, respectă Înalta ordine: „Mărită fie dimineaţa/Ce-a săvârşit a noastră nuntă,/ Bătrâne Olt! – cu buza arsă/ Îţi sărutăm buza căruntă.” Dimineaţa e un moment pe care îl vom descoperi mereu la Goga. Ca şi Nunta, ca şi senectutea. Fireşte că „romantismul târziu” trăieşte intens mai ales în provinciile imperiale – în marginile unde ajunge cu întârziere semnalul Centrului. Viaţa şi petrecerea ar fi tema care însufleţeşte serbările oraşelor provinciale, în care scriitorii încep să-şi câştige audienţă, autoritate, statut înalt. Şezătorile literare se sprjiină nu doar pe „întâlnirile cu cititorii” – ilustrare a unui moment festiv, cvasireligios, ci şi pe spectacolul pe care îl realizează rostirea aleşilor. Luceafărul, nr. 7 din 1 aprilie 1911, îi lasă loc central lui Cincinat Pavelescu: numărul era, într-un fel, dedicat Serbărilor culturale de la Sibiu. Invitaţii din România sunt primiţi regeşte şi cinstiţi cum se cuvine. Întâlnirea îşi are protocolul ei. După momentele inaugurale, înalt festive, urmează petrecerea, „cheful”: „Plictisiţi, dar sătui de bucate şi de buna primire, ne-am retras, noi de noi, într-un colţ de cafenea… Tovarăşul Goga îmi trăgea mereu cu ochiul să fac rost de ceva veselie. Când i-am dat să înţeleagă că <> a început să-i strălucească faţa de bucurie. A improvizat repede câteva complimente măgulitoare la adresa dşoarei Filotti din dreapta, iar cu stânga a luat de gât pe visătorul Eftimiu, depănânduşi, pe tăcute, amintirile… Cei din ţară au mania ilustratelor. Abia s-au cuibărit la masă şi s-au aşternut pe scris. Era un adevărat puhoiu de cărţi poştale…”! Victor Eftimiu, A. Herz, Cincinat Pavelescu, Mircea Rădulescu, Corneliu Moldovanu sunt „veniţi din altă ţară”. În revistă mai există şi o fotografie cu „un grup de scriitori ieşind din biserica catedrală”: Liviu Rebreanu, Oct. C.Tăslăuanu, A Herz, Cincinat, Barbu Constantinescu, Emil Gârleanu, Cathon Theodorian ş.a. Când cheful se încinge, apar epigramele, şi la masă sunt marii maeştri ai genului. Cincinat Pavelescu e rugat să scrie o epigramă la adresa lui Goga. Şi o comite imediat: „Sunt magistrat şi o regret,/ Şi de-aş putea mi-aş rupe toga,/ Căci prea sunt eu modest poet/Să laud sau să-njur pe Goga.” Şi mai scrie, pentru revista care îi găzduieşte: „Luceafărul a fost să fie/ Titlul acesta ideal ; / Căci lumina cea mai vie/ Ne vine pururi din Ardeal.” Apare şi un taraf, comesenii se ridică şi cântă Deşteaptă-te române. Apoi… „Au început cântecele şi doinele… care s-au sfârşit târziu. Inspiraţi de voia bună, ne-am apropiat sufleteşte, ne-am despărţit, dându-ne întâlnire dimineaţa la Catedrală.” În ziua următoare, se duc la Catedrală (la ieşire, fac celebra fotografie); urmează şezătoarea istorică, iar în final, „maestrul Cincinat a încununat şezătoarea cu scăpărătoarele lui epigrame.” Lumea din Sibiu care „nici n-a visat asemenea şezătoare…” aplaudă minute în şir. Şi iar intervine taraful lui Braşoveanu, fiindcă petrecerea trebuia să atingă cel mai înalt moment alături de maeştri cântăreţi.