Ar trebui să încep cu o pagină despre numeroasele premii pe care Paul Eugen Banciu le-a luat pentru romanele sale, despre care s-a scris mult; sau despre scenariile sale de film. În ultimul său roman, Oastea singuratică, există şi un scenariu de film şi un şir de eseuri despre „Noaptea vieţii”. Un şir de eseuri întunecate, care angajează valorile culturale. Sau chiar „profesiunea de scriitor”: „Nimeni nu crede în ceea ce fac eu, în ce fac scriitorii. Ne urâm pentru că nu ne mai ia nimeni în seamă. Încerc să mă despart de ficțiune, de ceea ce e inventat după un model sau altul, pentru că cititorul de azi vede în literatură nu o carte de învățăminte, ci un loisir, ceva de trecut timpul în mod plăcut sau cu stres minim, de tipul cuvintelor încrucișate. Unde cel vânat este dezlegătorul. Se scrie imens, se vorbește și mai mult, încât cuvântul a ajuns o banalitate cu care am ajuns să ne legăm unii de alții, sau să ne găsim pricini de vinovăție. Primii vinovați de starea actuală a artelor sunt chiar artiștii, care s-au izolat în lumea lor pentru a nu se mai deosebi unii de alții în minusculul lor alcov populat cu experimente. Experimentul a determinat starea actuală a artelor. Cine să mai ia în seamă metafora?”.
În ultimele sale paragrafe putem înţelege că naratorul vorbeşte despre sine – despre eşecul său, eşec care este chiar al „lumii de azi”.
Jurnalul întunecat al naratorului – al publicistului – poate fi descoperit în paginile din Noaptea vieții. Autorul, scenarist, romancier, lider cultural, ne arată că „Tot ceea ce fac acum nu este altceva decât un fel de exercițiu de supraviețuire, precum cel al unui om căzut peste bordul unei nave de croazieră (iar viața nu e altceva, nu-i așa?), fără să fi văzut cineva accidentul”.
Paul Eugen Banciu debutează în roman după vreo zece ani de exerciţiu jurnalistic, la sfârşitul anilor şaptezeci (1978), cu Casa Ursei Mari. Va încheia deceniul şapte cu un premiu al Uniunii Scriitorilor şi cu un scenariu care va deveni, ceva mai târziu, film. Filmul se va numi Femeia din Ursa Mare şi va avea în rolul principal o actriţă de care ne vom da seama, ceva mai târziu, cât e de mare, Florina Cercel. Următoarele romane ale lui Paul Eugen Banciu, Sărbătorile, Zigguratul, Muflonul vor fi romane monumentale, în care îşi au locul personajele puternice, cercetarea etnopsihologică, drumul către înalt. Am putea spune: către cer. Despre romanele lui Paul Eugen Banciu au scris monografii Dana Popescu şi Dorin Murariu. Cea scrisă de ultimul poate fi un ghid pentru apropierea de romanele ample ale lui Paul Eugen Banciu. Dacă în Reciful prozatorul se arătase interesat de modul în care un oraş îşi schimbase obrăzarele din pricina istoriei, în cartea care încheie ciclul se întreprinde deja o critică a noii societăţi… Burna este, ca şi Ciulpăul, argumentul unor cicluri romaneşti, importante pentru „transformarea lumii noastre”. Cărţi cu ziarişti, despre ziarişti, aşa cum va fi Muflonul. Personajele sale călătoresc, urcă munţii, cunosc drumurile. Cât de mult urcă? Cât de mult pot să urce? Aşa că lângă romanele scrise de Paul Eugen Banciu în ultimii ani, cărţi totuşi, senine, vom descoperi întrebările unui eseist necruţător: în ce lume trăim, cine ne apără? Sunt întrebările autorilor de roman din ultimele decenii. Fiindcă autorii anilor şaizeci, şaptezeci care şi-au definit opera romanescă printr-o experienţă vibrantă a scrisului, au trăit ambiţia unor opere întinse şi au scris cicluri romaneşti ce pot fi înţelese doar citite în întregime. Iar opera unui adevărat romancier poate fi înţeleasă doar citită în întregime. Mai avem timp să citim toate romanele lui Paul Eugen Banciu? Să-i citim doar ultimele romane? Dacă scriem că ele se sprijină pe o tradiţie adâncă, putem să înţelegem că există un fir conducător în fiecare dintre ele. Şi că există în paginile îngrijorate ale eseistului, avertismentele necesare: un dialog viu cu semnele rele ale căderii. Iată, deşi Imaginea e acaparatoare, sufocantă, putem să scriem şi chiar să-i oferim Imaginii dreptul de a exista împreună cu noi. Cele patru scenarii scrise de Paul Eugen Banciu nu sunt soluţii salvatoare, ci, într-o literatură care moare, dau dreptul personajelor de a trăi frumos. De a pune în valoare, mai bine, acel ewig weibliche care ne-nalţă-n tării. Romanele ce urmează Zigguratului sunt marcate de opţiunile pentru scenariu. Unele pagini sunt deconstruite pentru a întâmpina, cu protocolul necesar, Măria Sa, actorul. Eseurile din Omul abstract sau cele publicate în ultimii ani în Orizont notează alte eroziuni. Alte călătorii cu aeroplanul peste muntele erodat: „Undeva, în Pustiul Saharei, nu departe de oaza Fayum, e un sat, un mic cătun al acelor sihaştri, ce stau sub cerul liber, sub dogoarea soarelui, rugându-se continuu cu capul vârât în nişte ocniţe albe din steatit, ridicate ca nişte plăci de morminte fără de nume ale eternităţii iubirii de Dumnezeu. (….) Sunt un om abstract. Doar icoana imaginată în care mă transpun cu întreg sufletul nu e un sfânt, ci un om oarecare, o femeie cu ochi albaştri şi părul negru, cu care mă confund până la identificarea spiritului…”.
Mai întunecat e Khaire. Jurnalul despărţirilor, autobiografie care numeşte succesele prozatorului, scenaristului, directorului de bibliotecă, prieteniile cu scriitorii. Şi despărţirile de toate. În ultimul său roman, Oastea singuratică, paginile întunecate se sprijină pe seria de eseuri pe care naratorul o publică sunt titlul de Noaptea vieţii, într-o publicaţie din oraşul său. „Autobiografia” conţine mărturisiri, scenarii, interludii erotice. Din când în când, cei răi ar fi artiştii, scriitorii care nu ştiu să-şi trăiască bucuria („khaire” înseamnă „bucură-te”) şi se cufundă în văgăunile răului.
Cărţi despre bucurie şi despre eşec, romanele şi eseurile lui Paul Eugen Banciu atrag atenţia asupra unui timp al culturii. Bun? Rău? Foarte rău?
Ne-am întâlnit în mai 1972, când se înfiinţa noua serie a revistei „Orizont”, săptămânal social-politic şi literar artistic, revistă care fusese un lunar de literatură al Uniunii Scriitorilor. Săptămânalul social-politic mai adăuga nume, aşa că în redacţia primului număr erau Ion Arieşanu, şef, Anghel Dumbrăveanu, şef adjunct, Cornel Ungureanu, Paul Eugen Banciu, Laurenţiu Cerneţ, Damian Ureche, Ion Dumitru Teodorescu, Valentina Dima, Adriana Babeţi, Duşan Petrovici, Ion Velican. Unii erau bine aşezaţi în lumea literaturii, alţii aveau cărţi prin edituri, alţii alergam după interviuri, reportaje care să acopere titlul de „social-politic” al revistei. Recitesc lista şi observ că volintiri eram Paul, Adriana şi cu mine. Ceilalţi aveau cărţi ambiţioase, unele acoperite de premii, sau cel puţin participaseră la scrisul timişorean prin zeci de articole. Era vremea în care succesul literar asigura prestigiu, poziţie socială, autoritate. Anii şaptezeci sunt ai prozei, aşa că se vor converti la roman şi Anghel Dumbrăveanu, şi Damian Ureche, poeţi de succes ai anilor şaizeci. Vor spori numărul apariţiilor Laurenţiu Cerneţ (romane „comice”), şi Ion Dumitru Teodorescu (faulknerian, la sugestiile lui Sorin Titel). În cei 41 de ani scurşi de atunci au dispărut Anghel Dumbrăveanu, Laurenţiu Cerneţ, Damian Ureche, Ion Dumitru Teodorescu, Ion Velican. Aş putea să spun că noi, cei care am rămas (după 40 de ani!), suntem nişte supravieţuitori.
După cum am spus, Paul Eugen Banciu debutează după vreo zece ani de exerciţiu jurnalistic, la sfârşitul anilor şaptezeci (1978), cu Casa Ursei Mari. Va încheia deceniul şapte cu un premiu al Uniunii scriitorilor şi cu un scenariu care va deveni, ceva mai târziu, film. Filmul se va numi Femeia din Ursa Mare şi o va avea în rolul principal pe Florina Cercel. Dacă cineva ar fi bănuit (desigur, fantazând) că Paul Eugen Banciu a scris romanul pentru Florina Cercel, n-ar fi greşit prea mult. N-ar fi greşit prea mult, dar ar fi trecut prea uşor peste transformările literaturii române în anii şaptezeci. În fond, ne arată o remarcabilă antologie realizată de Mircea Iorgulescu, publicată în 1981 (Arhipelag. Proză scurtă contemporană,) numele lui Horia Pătraşcu, Ştefan M.Găbrian, Nicolae Mateescu, Alexandru Papilian, Dumitru Dinulescu, Ioan Radin, Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Eugen Uricaru, Radu Cosaşu, Mircea Nedelciu, Maria-Luiza Cristescu, Alexandru George erau legate de o schimbare de sens a scrisului prozastic: nu mai era la modă romanul monumental, întins pe câteva sute de pagini sau pe două-trei volume, accentele cad pe proza scurtă, pe excelenţa naraţiunii, a momentelor conflictuale, pe scriitură. Paul Eugen Banciu debutează ca romancier şi prozatorul Paul Eugen Banciu nu va scrie „proză scurtă”. Nu caută modele în imediata lui apropiere.
Dacă e să privim repede evoluţia prozei noastre, vom observa că următoarele romane ale lui Paul Eugen Banciu, Sărbătorile, Zigguratul, Muflonul vor fi romane monumentale, în care îşi au locul personajele puternice, cercetarea etnopsihologică, drumul către înalt. Am putea spune: către cer. Retrase într-o singurătate fericită, personajele feminine ale lui Paul Eugen Banciu transcriu parabole ale căror înţelesuri urcă până în cărţile vechi – sacre. Sau către Faust: „Etern femininul/ Ne-nalţă-n tării”. Să scriem că de la primul la ultimul roman al lui Paul Eugen Banciu (sau, ca să fim drepţi, la ultimele două, apărute în 2012) există lumea care se urcă spre cer, care „petrece” pe drumuri pe munte, şi cei care rămân pe pământ. De obicei, cei ce scriu. Cei ce scriu nu doar romane, ci jos: cei ce scriu în tipografiile de odinioară. Da, pe câteva sute de pagini au timp să se întoarcă acasă. Dacă nu scrie, precum colegii săi din anii şaptezeci, proză scurtă, dacă nu îşi isprăveşte „povestea” în zece pagini, eseurile sale sunt întotdeauna scurte, categorice şi transcriu îngrijorările linotipistului care e luat de frumoasa aviatoare în aeroplan. Dacă romanele sunt legate de istoria pământeană a lui acasă, eseurile propun istoria scriitorului care şi-a visat în înalt demersurile sale de creator. Din nou, paginile cu zborul numitului Duma sunt condensate într-o reflecţie despre zbor.
După cum am spus mai sus, opera unui adevărat romancier poate fi înţeleasă doar citită în întregime. Mai avem timp să citim toate romanele lui Paul Eugen Banciu?
