Pretenția cunoașterii și dirijării economiei

Problemele economice ale României par să justifice frecventele pledoarii pentru recursul la stat și la specialiștii săi. Judecând după rezultate, mulți dintre aceștia se dovedesc slab pregătiți: înrăutățirea situației economice și ineficacitatea soluțiilor aplicate de guvernele din ultimii ani constituie argumente serioase în acest sens. Numeroasele ministere și alte organe guvernamentale cu atribuții în domeniul economic și mulțimea de „specialiști” din cadrul acestora nu au asigurat stabilitatea financiară și monetară și prosperitatea promise de autorități. Cu toate acestea, de fiecare dată când apare o nouă problemă economică, aceasta este prezentată ca o simplă întâmplare pe care organele de stat „competente” o vor rezolva. Explicațiile date în ultimul timp evoluției nesatisfăcătoare a indicatorilor macroeconomici (creștere economică, deficit bugetar, datorie publică, inflație) constituie exemple edificatoare în acest sens. Dincolo de aspectul anecdotic al acestor încercări de justificare, problema este că aparatul de stat supradimensionat reflectă o concepție periculoasă despre ordinea economică și socială.

În arierplanul creșterii numărului organelor statului (guvern și ministere, instituții centrale, instituții regionale, prefecturi, consilii și instituții județene, primării și instituții locale) și a numărului de salariați din cadrul acestora se află, pe lângă interese, o concepție mecanicistă despre societate, conform căreia aceasta este un obiect mecanic, ai cărui parametri pot fi cunoscuți și folosiți pentru asigurarea funcționării sale adecvate. Această concepție despre societate ca obiect fizic se reflectă, de exemplu, în limbajul unor economiști, care vorbesc despre „calibrarea” inflației, „stimularea” creșterii economice, „reglajul fin” al economiei etc. Ea are rădăcini vechi în viziunile despre o societate condusă de filozofi (Platon), savanți (Saint-Simon), dascăli ai proletariatului (Marx, Engels, Lenin), tehnocrați (inginerul american W. H. Smith, care a inventat termenul) etc. Elementul comun al acestor concepții este ideea că elitele posedă o cunoaștere mai presus de libertatea indivizilor, adică de judecățile acestora cu privire la modul în care doresc să-și trăiască viața.

Iluzia subiacentă este că unele minți umane pot deține toate informațiile pertinente cu privire la o anumită problemă economică sau socială și că deținătorii acestora le utilizează mai bine decât înșiși indivizii implicați în chestiunile respective. Guvernarea unei asemenea societăți echivalează cu reglarea unor mecanisme, adică acționarea unor pârghii și manevrarea unor comenzi. Într-un cuvânt, este vorba despre transmiterea puterii unor ingineri sociali sau planificatori centrali („oamenilor sistemului”, cum i-a numit Adam Smith), care administrează societatea la fel cum se conduce o mașină, schimbându-i direcția și viteza.

Prăbușirea comunismului, în care totul era stabilit de stat – de la distanța la care se seamănă porumbul, la prețul pâinii și numărul de copii pe care trebuie să-i facă o familie – arată cât se poate de clar că o asemenea pretenție este nerealistă.

Speranța mântuirii prin stat este împărtășită totuși nu numai de către o bună parte a societății românești, ci de către un mare număr de economiști contemporani – români și străini –, care consideră că știința economică a încetat să mai fie o știință socială și a devenit o disciplină inginerească, al cărei conținut este constituit din teoreme și sisteme de ecuații. Un fapt revelator în acest sens este că mai multe premii Nobel pentru economie au fost acordate, în ultimul timp, matematicienilor (C. Granger, R. Aumann, R. Myerson, E. Maskin – care a conferențiat recent la Universitatea de Vest, Timișoara). În general, în literatura economică actuală, demonstrațiile și modele econometrice sunt utilizate pe scară largă pentru a argumenta că economia este un obiect ce poate fi lăsat pe mâna câtorva specialiști.
Pericolele care se nasc dintr-o asemenea vanitate au fost evidențiate, printre alții, de doi străluciți economiști din școala austriacă, Ludwig von Mises și Friedrich Hayek. Laureat al premiului Nobel pentru economie (1974), Hayek, de exemplu, a ținut un discurs de recepție despre „pretenția cunoașterii”, în care a arătat că societatea este o rețea complexă, formată din milioane și milioane de noduri și de interacțiuni și că este iluzoriu să se creadă că aceste elemente și conexiuni pot fi cunoscute și dirijate de o singură minte umană sau de câteva capete luminate. Orgoliul scientist are însă numeroase consecințe nefaste: obiectivele declarate nu pot fi atinse – dacă pot – fără efecte colaterale negative. „Uimitorul obiect al științei economice – a scris el cu puțin timp înainte de moarte – este să arate oamenilor cât de puțin cunosc ceea ce își imaginează că pot planifica.”

Din cele de mai sus nu rezultă că specialiștii sunt inutili. Problema fundamentală nu este însă aceasta, căci răspunsul este clar: specialiștii sunt necesari și extrem de folositori. Adevărata problemă este modul în care societatea poate utiliza la maximum cunoștințele membrilor săi – specialiști sau nespecialiști –, care sunt dispersate în întreg corpul social. Complexitatea societății și a diviziunii muncii necesită ineluctabil recursul pe scară largă la specialiști – informaticieni, neurochirurgi, economiști etc. –, însă toți acești experți, care contribuie indiscutabil la specializarea și, deci, creșterea eficienței activităților economice și sociale, sunt fundamental diferiți de specialiștii angajați de stat pentru a elabora și aplica diverse politici publice.

În economia de piață, specialiștii sunt încadrați în structuri organizatorice descentralizate și nu urmăresc realizarea unui proiect unic. La fel ca experții statului, ei dispun de informații limitate, însă sistemul de prețuri acționează ca un revelator al acelor cunoștințe și competențe, care satisfac cel mai bine nevoile membrilor societății. Un expert de calitate, indiferent de specialitatea sa, poate cere un preț mare (salariu confortabil) pe piața muncii în schimbul cunoștințelor pe care le are. O întreprindere care reușește să coordoneze în mod eficient serviciile mai multor specialiști pe care îi are prosperă; cea care comite erori riscă însă să dispară.

Astfel, concurența este un proces dinamic, pe când expertiza organelor și specialiștilor statului, chiar dacă există, este esențialmente statică. Pe piață, la fel ca în instituțiile statului, specialiștii comit erori, pornesc pe drumuri închise, nu înțeleg faptele de observație ș.a.m.d. Însă concurența îi face responsabili: ajustările sistemului de prețuri semnalează greșelile, provocând scăderea profiturilor sau chiar pierderi. Deciziile eronate sunt sancționate și abandonate; invers, metodele și procedeele eficiente sunt imitate de alți participanți la viața economică. Pe termen lung, prin încercări și erori, imitații etc., cunoștințele cu privire la ceea ce trebuie făcut sau nu se răspândesc în întreaga societate. Concurența este, deci, un „proces de descoperire contextuală”, cum a spus Hayek.

În acest cadru, se pune problema locului și rolului activității guvernamentale. În România, această problemă este deosebit de stringentă, deoarece numărul angajaților statului a crescut foarte mult în ultima perioadă. Deși nu mai este planificarea economică exhaustivă din comunism, acțiunea statului asupra economiei se menține la cote înalte și se realizează printr-o vastă operă de reglementare (de preferință, prin ordonanțe de urgență), autorizare, control și supraveghere.

Societatea românească trebuie, deci, să rezolve această problemă: ori se închistează în reglementări, controale, denunțuri etc., la fel ca în timpul comunismului, ori se limitează la principii juridice fundamentale și lasă principalele domenii ale activității economice în seama inițiativei și acțiunii individuale. Evoluția datoriei publice este un simptom care arată clar caracterul pernicios al activității guvernamentale excesive. Numeroasele organe ale statului român au prerogative foarte ample, pe care adesea le exercită defectuos sau deloc. Însă, ele împiedică prin reglementări, autorizații, controale, derogări etc., funcționarea sistemului de prețuri. Paradoxal, o asemenea societate statolatră este mioapă: guvernanții și experții care îi consiliază nu pot dobândi toate informațiile de care au nevoie, iar dacă totuși le obțin, nu știu sau nu sunt motivați să le folosească, asumându-și riscurile aferente; informațiile pe care piața le transmite prin prețuri sunt însă inevitabil ignorate sau denaturate. De aici, „eșecurile pieței” de care vorbesc unii economiști români, care nu pomenesc însă niciodată de „eșecurile statului”. Acest pericol trebuie evitat, pentru a accelera convergența economiei României spre Uniunea Economică și Monetară Europeană sau, în cel mai rău caz, a nu ajunge la o explozie socială precum cea din 1989. Soluția există: o societate în care specialiștii lucrează în mod descentralizat, adică în sectorul privat, scutită de reglementări improvizate și orientată de sistemul de prețuri în cadrul unor principii de drept solide și intangibile.