Faptul că împiedicarea comerțului liber afectează economia este cunoscut de mult timp. Ideea este la fel de veche ca știința economică însăși. Astfel, în cartea sa, „Avuția națiunilor”, care marchează nașterea științei economice, Adam Smith justifică liberul schimb la nivel internațional, arătând că, prin specializarea în producerea anumitor bunuri, toate națiunile beneficiază de pe urma libertății comerțului. La fel cum, în interiorul unei economii naționale, diviziunea muncii, specializarea și schimbul liber de mărfuri duc la creșterea productivității și, deci, a bunăstării generale, la nivelul întregii economii mondiale, comerțul liber duce la sporirea avuției tuturor națiunilor și la pacea lumii. Totuși, Smith admite instituirea de taxe vamale în două situații: în cazul industriilor care au importantă strategică pentru apărarea națională și ca reacție la taxele impuse de alte țări la importurile de bunuri din tara respectivă. După Smith, protecționismul este, deci, o măsură excepțională, care, în regulă generală, împiedică însă buna funcționare a economiei.
Pe această linie de gândire, în literatura actuală, se face distincție între eficiența comerțului liber la nivelul economiei naționale și eficiența comerțului liber la nivelul economiei mondiale (cosmopolitan-efficiency argument).
La baza ambelor abordări se află presupunerea că prețurile sunt determinate liber de piață și că aceasta nu prezintă disfuncționalități. Se știe însă că piața poate avea anumite disfuncționalități, cum ar fi, de exemplu, cele provocate de așa-numitele „externalități”. Disfuncționalități sau „distorsiuni” ale pieței pot apare, de asemenea, prin acțiunea guvernamentală. Astfel, guvernele pot distorsiona prețurile formate pe piață prin subvenționarea producției anumitor ramuri, prin faptul că nu protejează în mod corespunzător proprietatea intelectuală, ceea ce împiedică apariția unor cunoștințe și tehnologii noi, ori, dimpotrivă, prin aceea că îi supraprotejează pe deținătorii indigeni de brevete, licențe, know-how-uri, mărci de fabrică și de comerț și de alte drepturi și valori similare, împiedicând intrarea pe piață a unor noi competitori etc. În asemenea cazuri, producția și schimbul ghidate de prețuri distorsionate sunt ineficiente.
Analiza eficienței comerțului liber la nivelul economiei naționale urmărește fundamentarea politicilor comerciale naționale. Și, de fapt, acesta era principalul obiectiv avut în vedere și de Adam Smith. În ceea ce privește analiza efectelor comerțului liber asupra economiei mondiale (cosmopolitan-efficiency argument), aceasta este relevantă pentru conceperea regimurilor comerciale internaționale. De exemplu, pornind de la concluziile degajate din cercetările de acest gen, OMC a fost concepută ca un forum de discuții și negocieri cu privire la regulile comerciale noi, dar și deja existente, precum și ca instanță de soluționare a litigiilor dintre statele membre. La rândul său, Fondul Monetar International (FMI), creat prin acordurile de la Bretton Woods (1944), a avut ca obiectiv inițial supravegherea politicilor de curs de schimb ale statelor membre pentru a evita devalorizarea monedelor naționale în scop concurențial. Ulterior, rolul FMI a evoluat, acesta devenind un organism de gestionare a sistemului monetar internațional în scopul asigurării stabilității acestuia. Cu toate că, în actuala epocă a globalizării, a crescut importanța studiilor cu privire la rolul comerțului liber în dezvoltarea durabilă a economiei mondiale, ameliorarea nivelului de trai și reducerea sărăciei, în dezbaterile cu privire la comerțul liber versus protecționism, economiștii au în vedere, de obicei, primul caz.
Acest caz, analizat pe larg de economiștii contemporani, învederează existența a două situații în care protecționismul poate contribui la creșterea bunăstării unei națiuni. În primul rând, așa cum a arătat încă A. Smith, o țară poate adopta măsuri protecționiste ca reacție la restricțiile impuse de alte țări la importul de bunuri din țara respectivă. Cu alte cuvinte, protecționismul poate fi utilizat ca mijloc de forțare a deschiderii piețelor străine închise. În loc de războaiele „opiului”, duse de Anglia și Franța împotriva Chinei (1839–1842, 1856–1860) sau de amenințarea cu bombardarea de către navele de război americane a portului japonez Yokohama (1859), o țară poate amenința cu introducerea de restricții, iar dacă această strategie are succes, ea câștigă de două ori: din propriul său comerț rămas liber și din comerțul devenit liber al partenerilor săi comerciali. Cu toate acestea, atât Smith, cât și alți economiști s-au îndoit că o asemenea politică dă realmente rezultate. Ei au descoperit că amenințarea cu represaliile nu determină neapărat alte țări să-și reducă propriile bariere comerciale și că măsurile de retorsiune tind să se permanentizeze și să se auto-amplifice.
Această strategie se folosește totuși și în prezent. Un exemplu surprinzător este SUA, care, deși se declară în favoarea comerțului internațional liber, consideră că piața internă americană poate și trebuie să fie închisă pentru a determina alte țări să-și deschidă propriile lor piețe. Astfel, legislația americană (Omnibus Foreign Trade and Competitiveness Act) permite şi uneori chiar obligă guvernul american să forțeze alte țări să accepte noi „obligații comerciale”, amenințând cu represalii vamale în caz contrar. Însă, aceste noi obligații nu implică neapărat un comerț internațional mai liber. De exemplu, angajamentele respective pot lua forma stabilirii voluntare a unor contigente (cote) privind exportul anumitor mărfuri în SUA. Cu alte cuvinte, SUA forțează pur și simplu alte națiuni să-și redirecționeze exporturile în concordanță cu interesele americane, încălcând principiul după care schimburile comerciale internaționale trebuie ghidate de preturile pieței.
Un alt exemplu este constituit de măsurile amintite la începutul acestui articol, care au creat haos în economia mondială, care s-a confruntat și așa cu mari perturbări în ultimii ani, de la criza financiară din 2008 până la pandemia de Covid-19. Acum, o altă forță amenință să remodeleze peisajul economic: politicile comerciale protecționiste ale administrației Trump și creșterea tarifelor reciproce.
Al doilea caz în care protecționismul poate contribui la creșterea bunăstării unei națiuni este cel în care aceasta are o poziție de monopol în producerea unui anumit bun. Astfel, încă de pe vremea lui John Stuart Mill – care a trăit în prima jumătate a sec. XIX –, economiștii au susținut că o țară care deține o pondere ridicată în producția mondială a unui bun poate utiliza un preț „optim” pentru a profita de această poziție de monopol, câștigând, astfel, mai mult din comerțul cu alte țări. Aceasta revine, desigur, la a spune că un producător monopolist poate să-și maximizeze profiturile prin creșterea prețului și reducerea producției.
În prezent, o formă asemănătoare de protecționism selectiv, cunoscută sub denumirea de „politică comercială strategică”, este recomandată de unii economiști în cazul în care piața este controlată de o întreprindere străină, aflată în situație de monopol (concurență imperfectă), iar costurile de intrare pe piață ale unei noi întreprinderi naționale sunt mari. În această situație, se afirmă că este necesar ca statul să acorde subvenții acestei noi întreprinderi pentru a mări concurența. Astfel, avantajele întreprinderii monopoliste vor fi limitate, iar noua întreprindere autohtonă, devenită competitivă ca urmare a ajutorului public, va putea dobândi o anumită cotă de piață. Este de notat asemănarea dintre acest argument și pledoaria lui Mihail Manoilescu pentru protecționism ca modalitate de sprijinire a industrializării României în perioada interbelică. În prezent, exemplul cel mai des menționat este cel al aeronauticii, ramură caracterizată prin duopol (Boening – producător vechi și puternic; și Airbus – producător nou, fragil și cu decalaj tehnologic inițial): subvenționarea de către statul francez a companiei Airbus a permis reducerea costurilor de producție ale noului aparat, îndeosebi a costurilor de cercetare-dezvoltare și, deci, a dus la recuperarea întârzierii tehnologice și, în modul acesta, la câștigarea luptei cu concurentul american de pe piața globală.
Acest al doilea caz suscită două obiecții. În primul rând, cu rare excepții, cum ar fi, de exemplu, cazul țărilor care fac parte din „Organizația țărilor exportatoare de petrol”/OPEC, sunt puține țări care au o poziție de monopol semnificativă în ceea ce privește un număr suficient de mare de bunuri pentru a conferi importanță practică excepției de la regula comerțului liber. În al doilea rând, celelalte țări ar putea recurge, la rândul lor, la represalii împotriva prețului „optim”. Ca urmare, posibilitatea de a valorifica poziția de monopol pentru a crește bunăstarea unei țări este discutabilă. De altfel, chiar și acei economiști contemporani, care şi-au construit reputația academică prin identificarea unor cazuri teoretice în care piețele oligopoliste permit guvernelor să folosească taxe vamale de import pentru a spori avuția națională, se pronunță cu fermitate împotriva politicilor protecționiste. Argumentația lor se bazează, în principal, pe constatarea faptului că guvernele au rareori informațiile necesare pentru a identifica situațiile în care este oportun să aplice taxele vamale.
