Publicată în 1945, cartea „Societatea deschisă și dușmanii ei” (Humanitas, 2017) este opera majoră a filozofului filozof englez de origine austriacă Karl Popper. Această lucrare a constituit o sursă de inspirație importantă pentru orientarea politică definită de Winston Churchill prin celebrul său discurs din 1946 de la Fulton (Missouri) și de la Zurich: formarea unui grup de state occidentale, bazate pe principiul libertății și al drepturile omului, care să facă față imperiului sovietic. În consecință, cortina de fier a devenit o frontieră nu doar fizică, ci și ideologică: lumea liberă împotriva expansiunii totalitarismului comunist.
Această concepție a constituit cadrul în care s-a desfășurat activitatea politică în Occident după cel de-al Doilea Război Mondial: indiferent de interese și de programe politice, statul constituțional liberal, bazat pe drepturile fundamentale ale omului, în opoziție cu totalitarismul comunist, a fost acceptat de toate principalele grupuri sociale și partide politice. Acest cadru a modelat politica și societatea occidentală timp de peste patru decenii. În 1989, după căderea zidului Berlinului, continuarea acestei orientări părea normală: libertatea și statul de drept au învins. Sociologul și politologul american Francis Fukuyama a vorbit chiar despre sfârșitul istoriei!
În prezent, se constată că a început o nouă epocă. La fel ca în 1946, umanitatea se află la o răscruce de drumuri între libertate și totalitarism, iar opțiunea sa pentru una sau alta dintre aceste două alternative îi va modela viața pentru multe decenii de acum înainte. Este vorba despre o opțiune care implică toate marile grupuri sociale și partide politice, indiferent de deosebirile dintre ele.
Societatea deschisă se caracterizează prin recunoașterea faptului că orice om este o persoană, adică o ființă umană, considerată a fi un membru al speciei umane, care are o demnitate inalienabilă. Ea este liberă să-și ducă viața așa cum crede de cuviință, dar este responsabilă pentru consecințele faptelor și actelor sale asupra altor oameni.
Libertatea este condiția umană și înseamnă lipsa constrângerilor. Oamenii sunt liberi, dacă pot gândi și acționa fără nici o restricție impusă de semenii lor. Absența constrângerilor face ca gândurile și acțiunile oamenilor să fie determinate și, deci, justificate de motivele proprii – și exclusiv de acestea. Spre deosebire de acestea, comportamentelor care sunt simple reacții la stimuli și nevoi biologice, nu au și nu li se pot pretinde motivații. Oamenii sunt liberi, deoarece specia umană a depășit în cursul evoluției sale istorice starea în care reacționează doar la stimuli și nevoi biologice.
Libertatea dă naștere la drepturi fundamentale. Este vorba despre dreptul de apărare împotriva ingerințelor din exterior asupra actului de alegere a modului în care omul vrea să-și trăiască viața, dar și despre alte drepturi: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică, dreptul de proprietate, dreptul la muncă, securitate socială etc. În doctrină, aceste drepturi fundamentale sunt considerate a fi date de însăși existența persoanei. Ele nu depind de dreptul pozitiv al statului sau de împrejurările istorice. De exemplu, ideea de drepturi naturale se regăsește în civilizația romană, care a inventat proprietatea privată, persoana și umanismul; în secolul luminilor, care a revendicat în plan politic ca drepturile omului universal să se aplice în mod egal tuturor ființelor umane și care a dus, printre altele, la abolirea sclaviei; la Kant, al cărui imperativ categoric presupune ca toate persoanele să fie tratate întotdeauna ca scopuri și niciodată ca mloace; în secolul XX, printre altele, în „Declarația universală a drepturilor omului”, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a O.N.U în 10 decembrie 1948. Un stat de drept este unul care respectă aceste drepturi; el nu controlează și direază societatea, ci lasă cetățenii săi să intre în relații în mod liber.
După Popper, dușmanii societății deschise sunt acei indivizi care afirmă că știu care este interesul general. Pe baza acestei cunoașteri, ei pretind că sunt în măsură să controleze și direze societatea în mod „științific” („tehnocratic”), în scopul realizării acestui interes superior. Aceste cunoștințe sunt atât factual-științifice, cât și normativ-morale: acestea din urmă se referă la obiectivele bune (corecte) și rele (greșite), iar cunoștințele științifice sau tehnocratice privesc modul de a controla și dira viața oamenilor pentru a realiza obiectivele bune. În consecință, această cunoaștere este considerată mai importantă decât libertatea indivizilor, adică mai presus de propria lor judecată cu privire la modul în care doresc să-și trăiască viața.
Dușmanii societății deschise vin din interiorul acesteia. Popper relevă clar acest lucru prin ampla descriere pe care o face concepțiilor despre societate ale lui Socrate, Platon, Kant, Hegel și Marx. Astfel, Socrate și Kant au pus bazele societății deschise; Platon, Hegel și Marx au urmărit să o distrugă, justificându-și încercarea cu pretenția că ei cunosc binele absolut spre care se îndreaptă istoria. Această cunoaștere superioară îi îndreptățește să afirme că drepturile fundamentale și demnitatea ființei umane pot fi încălcate, deoarece în joc este însăși existența speciei umane. Cu alte cuvinte, autorii menționați justifică totalitarismul: ansamblul societății și viețile private ale familiilor și indivizilor trebuie controlate și orientate spre realizarea unui pretins bine absolut, fără nici o limită provenită din considerente referitoare la demnitatea umană și la drepturile fundamentale ale omului.
Adepții acestor dușmani ai societății deschise s-au manifestat prin uciderea în masă a unui număr uriaș de oameni – „soluție finală” utilizată de mai multe ori în secolul XX pentru realizarea așa-zisului „bine”. Din păcate, în modul acesta, nu doar că demnitatea umană și drepturile fundamentale ale omului au fost desființate, ci s-a obținut un rezultat catastrofal inclusiv în ceea ce privește binele visat. În naționalsocialism, încercarea de a realiza idealul unui Volksgemeinschaft cu sânge arian pur a dus la ruina poporului german. În regimurile comuniste, condițiile economice create de încercările de împlinire a „visului de aur” al unei societăți fără clase și fără exploatare au fost mai apăsătoare decât în formele cele mai extreme ale „capitalismului sălbatic”. Pentru a construi „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, în România și în celelalte țări comuniste s-au instaurat regimuri politice totalitare, bazate pe un sistem organizat de teroare, represiune și control al cetățenilor.
Aceste ideologii și consecințele lor politice au părut la un moment dat că aparțin trecutului. Cu toate acestea, în prezent, lumea se confruntă din nou cu necesitatea alegerii între societatea deschisă și totalitarism. Actualii dușmani ai societății deschise vin tot din interiorul societății și cu aceleași pretenții de cunoaștere, atât empirice, cât și morale, care le permit, pasămite, să modeleze „științific”/ „tehnocratic” o societate în care demnitatea umană și drepturile fundamentale ale omului sunt încălcate.
