Inamicii actuali ai societății deschise nu mai invocă însă mirajul binelui absolut, ci fac apel la frică, pe care o alimentează prin invocarea unei serii de pretinse amenințări, care ar pune în pericol existența speciei umane. Aceste primejdii sunt ilustrate prin invocarea unor fapte, cum ar fi, de exemplu, propagarea coronavirusului, schimbările climatice sau arsenalul nuclear al Rusiei. Faptele menționate sunt reale, însă sunt folosite pentru alimentarea temerilor că pun în pericol unele valori superioare, cum ar fi protejarea sănătății și a climatului, ori chiar supraviețuirea speciei umane. La fel ca în trecut, unii savanți, politicieni și responsabili cu politica economică din zilele noastre pretind că știu cum să organizeze și să direze viața socială, familială și individuală pentru a prezerva aceste valori. Este vorba, deci, din nou, despre un bine social superior, în raport cu care demnitatea umană individuală și drepturile fundamentale ale omului trec pe planul doi. Mlocul folosit în mod predilect este prezentarea acestor pericole în mass media astfel încât să pară drept crize existențiale: un virus mortal care circulă, o criză climatică ce amenință viața generațiilor viitoare ș.a.m.d. Frica provocată în modul acesta face ca societatea să fie înclinată să accepte încălcarea valorilor fundamentale ale civilizației moderne – la fel ca în totalitarismele criticate de Popper, în care pretinsul bine a motivat numeroși oameni să comită, de fapt, acte criminale. Răul nu este făcut neapărat de oamenii răi din fire, ci este provocat adesea de oamenii cumsecade, care cred că un anumit pericol paște o valoare fundamentală și comit acte care au, în final, consecințe devastatoare.
Cultivarea fricii constituie un mloc care lovește în inima societății deschise, deoarece exploatează existența unei probleme reale: „externalitățile negative”. Această problemă provine din faptul că libertatea unui om trebuie să înceteze acolo unde încalcă libertatea altor oameni. Acțiunile unei persoane, inclusiv contractele încheiate de ea în mod liber, au un anumit impact asupra terților aflați în afara acestor relații, a căror libertate de a-și trăi viața așa cum doresc poate fi afectată de faptele și actele respective. Limita începând de la care libertatea unui om de a-și trăi viața așa cum dorește afectează viața altui om nu este dată aprioric. Această limită poate fi definită mai larg sau mai îngust. Cultivarea fricii constă în definirea acestei limite într-un mod atât de restrictiv, încât, sub pretextul solidarității în fața pericolului, nu mai rămâne, de fapt, nici o marjă de manevră pentru trăirea liberă a vieții proprii: orice proiect de viață al cuiva poate fi interpretat în sensul că provoacă externalități negative, care împiedică realizarea proiectului altui om.
Dușmanii actuali ai societății deschise alimentează credința în propagarea unor așa-zise flageluri ale secolului. Este evident, de exemplu, că orice formă de contact fizic poate contribui la transmiterea virușilor și bacteriilor. De asemenea, este clar că orice acțiune umană are un anumit impact asupra mediului și poate contribui, deci, la schimbările climate. Consecința este însă că toți oamenii pot fi acuzați că dăunează altora prin cea ce fac. Sarcina probei este inversată: nu este necesar ca acuzatorul să aducă dovezi concrete că cineva provoacă pagube altora, ci, dimpotrivă, fiecare are sarcina să probeze că nu dăunează altora, inclusiv generațiilor viitoare. În consecință, nimeni nu poate scăpa de suspiciunea generalizată, decât dacă prezintă un certificat de bună purtare, cum ar fi, de exemplu, un certificat de vaccinare, un certificat verde sau un certificat de credit social – în general. Or, această practică este o variantă a acordării de licențe de către stat. Ea abolește libertatea și instaurează un nou totalitarism, deoarece face ca exercitarea libertății și garantarea drepturilor individuale să depindă de un permis acordat, sau refuzat, de o elită alcătuită din experți, birocrați, politicieni etc.
Alegerea în fața căreia se află societatea este, deci, între, pe de o parte, o societate deschisă, care recunoaște necondiționat fiecare individ ca persoană înzestrată cu o demnitate inalienabilă și cu drepturi fundamentale, iar pe de altă parte, o societate închisă, în care accesul la viața socială sau economică este permis pe baza unui certificat, ale cărui condiții de eliberare sunt stabilite de anumiți specialiști – cum ar fi, de exemplu, regii filozofi la Platon sau „detașamentul de avangardă al clasei muncitoare” la Marx. La fel ca acești predecesori, a căror pretinsă cunoaștere superioară este dezmințită de Popper, urmașii lor actuali nu dețin nici ei vreo cunoaștere deosebită, care să le permită să stabilească aceste condiții cum așa cum vor. Problema externalităților negative este veche în știința economică. Ea provine din imposibilitatea definirii exacte a acestui tip de efecte. Aspectul esențial nu este însă existența externalităților negative, căci este indiscutabil că acestea există, ci pericolul folosirii acestora ca pretext pentru instaurarea controlului totalitar, care amenință chiar și statele și societățile democrate. Acest pericol provine din definirea externalităților negative într-un mod arbitrar, astfel încât, până la urmă, orice ființă umană, oricare ar fi acțiunile sale, poate fi suspectată că le provoacă.
Fenomenul poate fi combătut printr-o concepție despre om bazată pe valorile fundamentale, care sunt libertatea și demnitatea umană. De aici decurg alte drepturi fundamentale, care se aplică necondiționat, în sensul că validitatea lor nu poate fi subordonată unui obiectiv superior. Ele nu pot fi suspendate, decât dacă măsura respectivă este impusă de apărarea existenței statului care le garantează, cum ar fi, de exemplu, în cazul unui atac militar extern. Această caracteristică este baza societății deschise – în sensul lui Popper. O asemenea societate are o cunoaștere la fel de deschisă în cercetările sale și în folosirea rezultatelor acestor investigații cum este în toate aspectele vieții sale. Societatea deschisă nu este o societate autosuficientă, ci una care există pe baza menționată mai sus; căci, doar pornind de la această axiomă, care conferă fiecărui membru al societății dreptul de a-și trăi viața așa cum crede el de cuviință, pot fi limitate externalitățile negative, care afectează concret și semnificativ libertatea altor oameni.
Cu alte cuvinte, principiul pe care se bazează societatea deschisă este libertatea persoanei în gândirea și acțiunile sale; recunoașterea unei persoane ca persoană înseamnă respectarea acestei libertăți și, deci, a demnității sale. Aceasta implică dreptul fiecărui om de a-și trăi viața așa cum crede el. Nu există valori morale superioare acestei demnități și în numele cărora să poată fi justificată definirea externalităților negative astfel încât să dea naștere suspiciunii generalizate că un om prejudiciază pe altul prin prisma anumitor valori (cum ar fi, de exemplu, sănătatea sau protecția climatului). În filozofie, un asemenea considerent este numit „argument transcendental valabil aprioric”. În plan empiric, pornind de la istorie și de la experiența susceptibilă a fi repetată, este, de asemenea, știut că, dacă se renunță la această bază, se produce întotdeauna un prejudiciu enorm marii majorități a oamenilor, iar eventualele foloase revin exclusiv elitei , care profită de caracteristicile societății închise. Acest argument empiric completează amintitul argument transcendental.
La fel ca în ajunul Celui de-al Doilea Război Mondial, omenirea se confruntă astăzi cu o iminentă schimbare de direcție, care îi va determina, probabil, destinul în următoarele decenii, deoarece generează o tendință susceptibilă să înglobeze toate marile grupuri sociale și partide politice. Este necesar, deci, ca umanitatea să conștientizeze că se află la o răscruce de drumuri. Acest proces necesită o viziune lucidă și responsabilă, care nu se sperie de temerile cultivate de actualii dușmani ai societății deschise, și anume o viziune bazată pe încrederea în ceea ce caracterizează fiecare om ca ființă rațională (homo sapiens): demnitatea persoanei, care constă în libertatea sa de a gândi și de a acționa.
