Urmuz în lumea care a luat-o razna

Scriam în primul volum al Geografiei literare că Urmuz ţine cumpăna dintre membrii dinastiei Caragiale şi autorii care vor transforma literatura secolului XX. Dacă Jacques Costin, Jonathan X Uranus, Grigore  Cugler-Apunake nu sunt reţinuţi ca vedete ale literaturii, dacă dadaiştii, suprarealiştii îl vor accepta cu dificultate între înaintaşii lor, merită a fi subliniată devoţiunea lui Eugen Ionescu şi a lui Geo Bogza. Scrie dramaturgul:

„Urmuz, 1883-1923, inventă – poate prin 1907 sau 1908, dată când compunea primele sale  pagini bizare – un adevărat limbaj suprarealist. Era un magistrat conştiincios, cu înfăţişare de burghez politicos, nemanifestând, aparent, nici o ciudăţenie, nici o revoltă. Era un coleg bun, un fiu bun, un celibatar bun. Proza pe care o scria era destinată să fie citită doar fraţilor mai mici şi surorilor ca să se desfete. Abia prin 1919, câţiva scriitori temerari, aflând de aceste pagini manuscrise, înţeleseră că onestul magistrat era purtătorul unui mesaj foarte deosebit. Ei îl publicară sub numele de Urmuz, care ascundea identitatea prozaică a judecătorului Demetrescu.

Urmuz fu găsit mort, în 1923, la vârsta de patruzeci de ani, într-o grădină publică. Şi nimic nu putea fi semnalat deosebit în purtarea sa afară doar de o pasiune nebună pentru muzică. (…)”. Portretul îi serveşte lui Alexandru Vakulovski pentru a scrie un roman cu titlul „Urmuz. Cei dintâi trăsniţi”. Apar personajele pe care noi le cunoşteam, „trăsniţii”, cu cărţi pe care le găsim şi azi în librării. Masivul tom al lui Saşa Pană poate fi un reper, după cum Saşa Pană poate fi un bun erou al romanului urmuzian: Începutul capitolului 23, „Saşa”, merită a fi transcris: „Dimineaţa Saşa Pană e Alexandru Binder, doctor militar./  Îl vezi în costumul lui de militar, tot pe drumuri, între Dorohoi şi Bucureşti, unde stă în chirie. Alexandru n-are voie să publice, fără acordul superiorilor săi militari. Doar seara, când intră în lăptărie, sau Secolul, cum i se spune, Alexandru sare peste cap şi devine Saşa. Saşa Pană. De Saşa nu ştiau ofiţerii”. Dorohoi, Buştenari, Câmpina, Buzău, Bucureştii cu Lăptăria lui Enache sunt toposuri importante în romanul lui Urmuz. Sau al lui Saşa Pană. Sau al lui Geo Bogza. Sau al lui George Ciprian. Sau al lui Arghezi. Ei şi călătoriile lor, împreună cu Mitică – adică Urmuz:

„Geo şi  Mitică trec printre nişte gogoloaşe de nori, se trezesc într-un cârd de corbi, cel mai bătrân îi ghidează pe cei tineri, şi îi învaţă cum să zboare, se iau după ei, apoi Geo îşi scutură aripile şi întreabă – Cine suntem, de unde venim, unde ne ducem?”

Buştenari e un topos esenţial în romanul lui Alexandru Vakulovski. Fac parte din roman şi paginile lui „Urmuz”, şi revistele unde au fost publicate paginile împricinate, dar şi revistele avangardei, de la Bilete de papagal la Cugetul românesc la Contimporanul la Unu. E transcris documentarul – fotocopiat  din publicaţiile zilei – şi sinuciderea lui Urmuz, şi trecerea lui prin lume. Şi portretul îndoliat al mamei: „Doamna Eliza Ionescu-Buzău e îmbrăcată în negru, îşi face o cruce şi pune mâna pe monumentul fiului ei. Nu aşteaptă să i se răspundă, pune nişte flori într-o vază, toarnă apă într-o sticlă, se apucă de smuls iarba de pe mormânt”.

Alexandru Vakulovski a citit toate publicaţiile vremii şi cărţile de azi cu Urmuz, a audiat cursurile lui Ion Pop despre avangardă – e un bun istoric literar. E alături de Eugen Ionescu:

„În orice caz, Urmuz este într-adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul dintre profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noştri se dezagregă, absurdă ca şi eroii autorului nostru”.

  Cine a fost alături de Eugen Ionescu? Dacă citim  Jurmalul cu amintirile lui Virgil Ierunca vedem că şi Virgil Ierunca şi Eugen Ionescu fuseseră, în tinereţea lor, devotaţi modelului urmuzian şi ar fi vrut să-l traducă pe Urmuz în franţuzeşte. Să fie implicat, aşa cum se cuvine, în transformarea literaturii:

       Azi am zice, scriam eu în „Geografia literară a Munteniei”, că e primul organizator de happening-uri din literatura română. Este, şi el, cum sunt adolescenţii Ciprian sau Voiculescu, un revoltat. Revolta  omului sobru, a înaltului magistrat nu se va mai îndrepta împotriva Tatălui, a profesorilor absurzi, degradaţi locţiitori ai Părintelui, ci împotriva scrisului, aşa cum a fost el moştenit. Nu-i de mirare că V. Voiculescu, prietenul şi colegul său de „creaţii absurde” îl va privi, mai târziu, cu admiraţie dar şi cu suspiciune:

„Uluitoarea lui apariţie în literatura noastră i-a uimit pe toţi şi i-a zăpăcit pe cei mai mulţi. Obişnuiţi cu logica istoriei literare, ei nu puteau pricepe pe cineva care nu avea ascendent, nu cobora din nici un părinte literar, nu aparţinea nici unei şcoli. Căci Urmuz purcedea de la sine însuşi – fără filiaţie. (…)”

 Scris la 2 ianuarie 1932, când popularitatea lui Urmuz începea să crească, textul voiculescian numeşte îndoielile creatorului tradiţional, ale constructorului care voia să aşeze literatura pe temeiurile ei „fireşti”. Revolta i se părea compromiţătoare sau prea timpurie.

Deconstrucţia sugerată de Ion Luca şi de Mateiu îşi găseşte în Urmuz, un spirit radical, redefinit nu de alianţele sale adolescentine, Ciprian şi Voiculescu (a cărui „Gimnastică sentimentală” relua unele sugestii de demult), ci de Eugen Ionescu.

De la revolta lui Alexandru  Vakulovski din primele sale romane la „Urmuz. Cei dintâi trăsniţi” e un drum lămuritor nu doar pentru ascensiunea fraţilor Vakulovski, ci, cred, pentru toată literatura (încă) tânără din Republica Moldova. Din Basarabia.

Dar la Curtea de Argeş?

 Primesc câteva cărţi de la academicianul George Păun, fiecare legată, în felul ei de Urmuz, după câteva e-mailuri ale prietenilor academicianului şi chiar ale domnului George Păun, care mă întreabă dacă ştiu cum poate fi găsit colegul Lucian Alexiu, odinioară editor al lui Urmuz. Se întâmpla anul trecut, când se împlineau o sută de ani de la moartea lui Urmuz. Ultima carte primită de la domnul Păun conţinea  ultimele dsale 77 de editoriale din «Curtea de la Argeş». Urmuz s-a născut la Curtea de Argeş şi revista publică tot ce ar fi despre Urmuz, despre Centenarul care trebuie sărbătorit. Tot George Păun, matematician ilustru, prefaţează cu iubire şi volumul Anagaiei. „În căutarea lui Urmuz”, Anagaia e pseudonimul Anei Olos. Cred că Ana Olos, autor de seamă (traduceri, proze) şi-a ales acest pseudonim pentru a fi în ton cu literatura lui… Urmuz.

Anagaia numeşte o neîmplinire. Aşa cum au fost neîmplinirile numite de Virgil Ierunca, în dialogurile lui cu Eugen Ionescu.

„Seara la Eugen Ionescu. Îmi citeşti pagini din traducerea lui din Urmuz. Sunt încântat că s-ar putea să-i găsesc editor. Când i-am vorbit lui Andre Frederique despre Urmuz, a fost atât de entuziasmat şi m-a rugat  să-l traduc fiindcă se va ocupa chiar el de tipărire. Din lipsa textului şi din alte lipsuri n-am făcut-o şi poate că e mult mai bine. Traducerile lui Eugen Ionescu sunt incomparabil mai bune decât acelea pe care le-aş fi încercat eu”, scrie Virgil Ierunca în 11 martie 1949, ca să reia tema în 23 iulie 1951, din nou acasă la Eugen Ionescu:

„Amuzat de propria-i glumă, îmi povesteşte odiseea needitării lui Urmuz în traducerea de la Gallimard, în ciuda entuziasmului iniţial atât al lui cât şi al lui Queneau, cât şi al lui Paulhan”.

Dar ar fi şi împliniri sub steaua lui Urmuz, crede George Păun, din a cărui carte  aflăm că la 11 august 2022 a fost inaugurat monumentul lui Urmuz în orașul Curtea de Argeș, în fața primăriei, autor fiind sculptorul Radu Adrian. Momentul marca împlinirea a 100 de ani de la debutul literar, sub pseudonimul Urmuz.

Cum arată monumentul, în acest timp al destrămărilor? E o construcţie sau o deconstrucţie? Cine e Radu Adrian, sculptorul?