Inteligența artificială (AI) și tehnosocialismul

În anii 1920 și 1930, în literatura economică a avut loc o intensă dezbatere cu privire la posibilitatea calculului economic în socialism/comunism. La acea dată, exista o teorie a echilibrului economic general, după care acesta se realizează prin variații ale prețurilor și cantităților de bunuri și servicii, determinate de cerere și ofertă. O lungă și impresionantă listă de economiști, de la Adam Smith la Leon Walras, Vilfredo Pareto și Alfred Marshal, au demonstrat că o economie descentralizată, în care activitatea economică este motivată de interesul personal și ghidată de prețuri, este compatibilă cu o alocare coerentă a resurselor economice și este preferabilă altor modalități de alocare posibile. Economiștii preocupați de teoria economică a socialismului/ comunismului (Oskar Lange, Abba P. Lerner, Otto Neurath etc.) au susținut că, în acest regim politic, organismul de planificare poate efectua aceleași calcule ca agenții economici privați din economia de piață și poate chiar crește performanța economică prin intervenția statului.

Teza economiștilor amintiți este contrazisă de două fapte. În primul rând, în practică, planificarea centrală nu este suficientă pentru controlul economiei. Chiar și autori precum Leon Troțki, care erau devotați construirii comunismului, au scris despre birocrația statului comunist („nomenclatura”), care își imaginează că are o „minte universală” și intervine în planificarea economică, făcând-o să fie complet nerealistă. Caracterul fantezist al planului și falsitatea raportărilor privind îndeplinirea acestuia determină calitatea scăzută a producției, penuria de bunuri și risipa de resurse.

Al doilea fapt (evidențiat mai ales de către Friedrich Hayek) este că planificarea economică centralizată este principial imposibilă, deoarece economia este un proces de descoperire contextuală. Întreprinderile nu-și cunosc dinainte costurile de producție, ori cum vor reacționa la evenimente neașteptate sau la apariția unor noi tehnologii. De asemenea, având în vedere multitudinea și varietatea de bunuri și prețuri posibile, consumatorii nu știu dinainte ce bunuri vor alege. Muncitorii nu știu nici ei ce loc de muncă vor prefera, până când vor vedea slujbele respective. În fine, nimeni nu știe dinainte ce inovații se vor face și care dintre acestea vor fi utile în producție sau vor fi solicitate de consumatori, până când aceste descoperiri vor fi realmente făcute și implementate.

Este adevărat că statul își poate asuma anumite roluri, care limitează acțiunea pieței: redistribuirea forțată de bunuri și servicii de la bogați la săraci, finanțarea educației și infrastructurii, subvenționarea agriculturii ș.a.m.d. Existența unui planificator central, care prevede toate consecințele interacțiunilor dintre cantități, calități, inovații, prețuri și salarii este însă imposibilă. Imitarea funcționării economiei de piață nu se poate face, decât dacă oamenilor li se ia libertatea de alegere – chiar dacă doar parțial.
Adepții economiei planificate au susținut că, în socialism/comunism, creșterea puterii de calcul mărește posibilitatea calculului economic. Pe această linie de gândire, unii autori contemporani susțin că progresele recente în materie de inteligență artificială (AI) duc la o situație în care planificarea centrală este nu doar posibilă, ci chiar superioară pieței libere. Astfel, omul de afaceri chinez Jack Ma, fondatorul grupului Alibaba, scrie: „În ultima sută de ani, am ajuns să credem că economia de piață este cel mai bun sistem, dar în opinia mea, va exista o schimbare semnificativă în următoarele trei decenii, iar economia planificată va deveni din ce în ce mai mare. De ce? Deoarece, cu acces la tot felul de date, este posibil să găsim mâna invizibilă a pieței. Economia planificată despre care vorbesc nu este aceeași cu cea din Uniunea Sovietică sau de la începutul Republicii Populare Chineze. Cea mai mare deosebire dintre economia de piață și economia planificată este că prima are mâna invizibilă a forțelor pieței. În era Big Data, capacitatea oamenilor de a obține și procesa date este mai mare decât ne-am putea imagina. Cu ajutorul inteligenței artificiale sau multiple, percepția noastră asupra lumii se va ridica la un nou nivel. Ca urmare, această bogăție de date va face piețele mai inteligente și ne va permite să planificăm și să anticipăm forțele pieței, conducând în cele din urmă la o economie planificată”.

Afirmațiile lui Ma sunt, desigur, o recunoaștere implicită a faptului că, în trecut, economiile planificate nu au funcționat prea bine. Cu toate acestea, ideile sale au numeroși susținători contemporani.

Tehnosocialismul nu este fundamental diferit de modelul de socialism de piață propus de Oskar Lange și Abba Lerner în anii 1930, ca reacție la argumentele lui Ludwig von Mises și F.A. Hayek, care au susținut că în socialism calculul economic este imposibil. Ca răspuns lui Mises și Hayek, Lange scrie mai târziu următoarele:
„Să punem ecuațiile simultane pe un computer electronic și vom obține soluția în mai puțin de o secundă. Procesul de piață cu tatonările sale greoaie pare demodat. Într-adevăr, poate fi considerat ca un dispozitiv de calcul al epocii pre-electronice”. Poziția lui Lange, la fel ca și cea a tehnosocialiștilor actuali, învederează înțele-gerea greșită a naturii problemei economice fundamentale a oricărei societăți: stabilirea a ce bunuri se produc, cum și pentru cine. Aceasta nu este doar o problemă de natură computațională, ci una cognitivă complexă, a cărei înțelegere implică, printre altele, cunoașterea modului în care mecanismele pieței o rezolvă, de fapt.
Economia de piață este, în esență, o modalitate socială de descoperire, utilizare și diseminare a informațiilor și cunoștințelor, într-o multitudine de contexte din lumea reală, modalitate pe care nici un computer nu poate fi programat să o înlocuiască.

Dacă se presupune că există condiții statice și o cunoaștere perfectă a economiei, problema calculului economic este rezolvată prin ipoteză. În realitate, calculul economic este doar unul din instrumentele care permit agenților economici să meargă într-o anumită direcție într-un ocean turbulent de riscuri și incertitudini economice, în continuă schimbare, în care contextul nu este cunoscut, în care există o multitudine de speranțe și de temeri și alte asemenea elemente imponderabile. Dacă toate aceste lucruri sunt eliminate, prin ipoteză sau de facto, prin instituirea cu forța a economiei socialiste/ comuniste, semnificația funcțională și, deci, utilitatea calculului economic dispar. Tot așa dispar însă și posibilitățile de creștere a prosperității, inovațiile antreprenoriale, descoperirea de noi oportunități, pe scurt dezvoltarea economică. Dacă se presupune însă că schimbarea este necesară și inevitabilă, concluzia la care se ajunge este că progresul și creșterea economică sunt posibile doar în condiții de libertate. Cu alte cuvinte, piața este un proces de învățare socială, pe care îl pot realiza doar societățile deschise, nu un sistem de operațiuni de calcul.
De altfel, experimentul comunist a demonstrat fără putință de tăgadă că o economie planificată centralizat poate funcționa și mobiliza resursele necesare unei creșteri economice rapide. Aceasta însă doar pe termen scurt și în condițiile unor mari sacrificii umane, ale pierderii de vieți omenești și ale represiunii politice.
Cele arătate mai sus nu înseamnă că inteligența artificială (AI) nu influențează economia, producția și locurile de muncă – probleme adiacente amintitei probleme fundamentale a științei economice. Cu toate acestea, reprezentarea economiei ca o uriașă problemă matematică – pe care planificatorii centrali nu doar că o pot formula și rezolva, ci pot jongla cu variabilele sale și obține rezultate diferite, după cum doresc – ocolește aspectele esențiale ale existenței și funcționării unei economii libere.