Vineri 5 aprilie, la Filarmonica „Banatul”, sub bagheta dirijorală a maestrului Austin Chanu, vom audia un concert simfonic format din Balada în la minor op.33 de Samuel Coleridge-Taylor, Concertul pentru vioară şi orchestră nr.1 în re major op.19 de Serghei Prokofiev şi Simfonia nr.2 în re major, op.43 de Jean Sibelius.
Samuel Coleridge-Taylor s-a născut la 15 august 1875 la Holborn, Anglia. Mama sa era din Anglia, iar tatăl era un fizician din Sierra Leone, ţară în vestul Africii. Deci era de origine mixtă, de unde şi faptul că atunci când la maturitate a făcut trei turnee în America, criticii îi spuneau Mahler africanul. La 7 ani studia vioara, iar la 17 a intrat la Colegiul Regal de Muzică din Londra. S-a inspirat în compoziţiile sale din muzica afro-americană întâlnită în turneele amintite, dar şi din spiritul muzicii africane. Deseori era descris drept compozitor afro-englez.
Când a fost întrebat de ce numele lui se scrie cu cratimă, a răspuns că este o eroare a unei imprimante, şi aşa a rămas. În creaţia sa întâlnim trei Balade.
Aceea în la minor, compusă în 1898, pe care o vom asculta, a fost comandată pentru Festivalul celor trei coruri, din Marea Britanie. S-a stins din viaţă la 37 de ani, din cauza unei pneumonii severe.
Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră în re major op. 19, îl reprezintă perfect pe Prokofiev în anii primelor apariţii pe scena muzicii mondiale. Este proaspăt, inspirat, plin de fantezie şi spontaneitate şi mai ales înclinat să-şi găsească un drum propriu în muzică. Chiar începutul concertului este oarecum altfel decât se obişnuia: un lirism subtil al unui fir de melodie ce apare în vis. Indicaţia sa de început este sognando — visând. Datorită faptului că lucrarea are un uşor caracter ciclic, finalul concertului readucându-ne parfumul visului de început, putem spune că asistăm la un întreg vis, complex, cu învolburări şi fierbinţeli ale unor coşmaruri trecătoare, cu un scherzo viguros, în partea a doua, cu lirism dar şi cu zone ritmice în saltando, în partea a treia. Violonistul Florin Iliescu ne va dezvălui frumuseţea acestul concert.
Simfonia a II-a a fost scrisă pe parcursul a doi ani; începută în iarna lui 1900, în Italia şi finalizată la începutul anului 1902, în Finlanda. La vremea primei audiţii, în martie 1902 la Helsinki, sub conducerea lui Sibelius, părerile muzicienilor erau împărţite, dar peste timp, cei care o criticau şi-au revizuit opiniile. În linii generale se poate spune că, deşi e mai mult europeană decât finlandeză, aşa cum fusese prima simfonie, această valoroasă lucrare îl prezintă pe Sibelius ca un compozitor matur, distinct, dar totuşi aparţinând liniei deschise de Beethoven, Ceaikovski şi Brahms.
Sibelius nu a fost un creator de forme noi, dar şi-a permis libertăţi de formă care corespundeau ideilor sale de construcţie. Ca şi în concertul de vioară pe care-l va scrie un an mai târziu, în 1903, el nu se mărgineşte la tradiţia clasică a formei de sonată cu două teme contrastante, ci introduce teme noi şi motive tematice prin care reglează, conform propriei nevoi estetice, echilibrul arhitectural, ca să oferim doar un singur exemplu dintre miciile inovaţii de care se foloseşte. Simfonia este frumoasă, dinamică şi plină de culori, iar finalul este monumental.
