Sistemul economic descris succint în prima parte a acestui articol a existat realmente până la sfârșitul anilor ’90 ai secolului XX în URSS, China comunistă, țările central și est-europene și alte câteva țări comuniste sau cu guverne marxiste din Asia și Africa. El a părut eficace o anumită perioadă, însă s-a confruntat, în realitate, cu mari dificultăți, care au dus, până la urmă, la prăbușirea sa.
După cum am arătat în mai multe articole apărute în această revistă, demonstrația științifică a imposibilității economice a socialismului aparține lui Ludwing Mises şi Friedrich Hayek, care au arătat că economia este un proces de descoperire contextuală, care nu poate avea loc decât într-o societate deschisă.
Astfel, deși sistemul economic socialist/ comunist a funcționat relativ satisfăcător în perioade excepționale (război, criză etc.) și în primii ani ai perioadei de reconstrucție postbelică, pe măsură ce economia s-a diversificat, numărul produselor fabricate a crescut, iar procesele tehnologice susceptibile a fi folosite în producție s-au multiplicat, centrul planificator a fost copleșit de numărul și complexitatea problemelor pe care a trebuit să le rezolve și de multitudinea de cunoștințe și de informații de care a avut nevoie pentru conducerea activității economice. De aceea, „comenzile” centrale s-au îndepărtat tot mai mult de realitățile sociale, au desconsiderat nevoile și aspirațiile populației și au degenerat în birocrație, risipă, ineficiență, dezinteres general față de progres, inovație, inițiativă și dezvoltare durabilă. În ultimă instanță, rigiditatea conducătorilor politici și a planificatorilor centrali și ruperea lor de realitate a dus la acumularea de tensiuni majore în sistemul economico-social și la apariția unor crize dificil de controlat.
Distorsiuni semnificative ale economiei au apărut, de asemenea, din cauza eșaloanelor medii și inferioare de conducere a economiei: ministere, centrale, întreprinderi etc. Deoarece principala lor prioritate era îndeplinirea planului de producție, de desfacere, export etc., directorii de la nivele respective au stocat adesea materii prime și materiale rare (oțel, combustibili, cherestea etc.), a căror lipsă ar fi putut
duce la întreruperea activității în situația
apariției unui blocaj în aprovizionare. De asemenea, șefii de toate categoriile și de la toate nivelele au dosit, furat, dat pe sub mână ș.a.m.d., bunuri de consum (alimente, mărfuri din import etc.) care le puteau servi pentru a obține de la funcționarii din organele superioare materiile prime și materialele deficitare, repartizare preferențială de materii prime și materiale, diminuarea sarcinilor de plan astfel încât să poată fi îndeplinite mai ușor, avansare în funcții, premii, locuințe, călătorii în străinătate și alte privilegii. În plus, deoarece planurile nu aveau o dimensiune calitativă, a existat oputernică tendință de a produce bunuri de calitate inferioară.
Toți acești factori au accentuat penuria și au făcut ca, departe de fi o societate a belșugului, în care „toate izvoarele avuției colective vor țâșni ca un torent”, cum au promis clasicii marxism-leninismului și cum pretindea propaganda oficială că se întâmplă, comunismul să fie un sistem social-economic al penuriei și corupției generalizate. De aceea, eminentul economist maghiar J. Kornay a numit economia socialistă/comunistă „economie de penurie”.
Astfel, în România anilor ’80, în plină „epocă de aur”, principalele produse alimentare (carnea, uleiul, zahărul, untul, pâinea, mălaiul) și benzina erau cartelizate, iar a sacrifica un vițel crescut cumva în gospodăria țărănească proprie era infracțiune, deoarece autoritățile au decis că acesta trebuie dat gratis statului. Era, de asemenea, ilegal ca țăranii să vândă, la alte prețuri decât cele din mercurialul stabilit de stat, cartofii, ceapa, fasolea și celelalte produse agricole pe care încă le mai puteau produce pe micile loturi primite de la CAP, ori ca orășenii să meargă și să cumpere direct din sate asemenea produse. Miliția făcea adesea razii prin piețe și pe șosele și confisca produsele agricole pe care le găsea. Aceste împrejurări și altele de același gen (întreruperea frecventă a curentului electric și apei calde, limitarea la două ore pe zi a programului de televiziune, interzicerea circulației mașinilor pe perioade mai îndelungate sau în fiecare
duminică etc.) au alimentat, fără îndoială, atmosfera de nemulțumire surdă, care a scos mulțimile în stradă la Timișoara, București și în alte orașe în decembrie 1989.
Performanțele economice ale economiilor de piață și planificate pot fi mai bine evaluate și comparate analizând situația Germaniei de Vest (RFG) și de Est (RDG). La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aceste țări aveau structuri industriale asemănătoare și niveluri ale productivității sensibil egale. După aproape o jumătate de secol de capitalism – în vest și de socialism – în est, productivitatea din RDG era la un nivel situat între 25% şi 50% din cea a RFG. Mai mult, creșterea economică a vizat, în primul rând, producția de mijloace de producție și de mărfuri de slabă calitate; ca peste tot în comunism, în RDG, obiectivul a fost cantitatea, nu calitatea.
Ideologia oficială a regimurilor comuniste a susținut că o dovadă a superiorității economiei socialiste față de economia capitalistă era absența șomajului și a inflației. Într-adevăr, în economiile planificate, șomajul a fost, de regulă, redus, deoarece mâna de lucru era insuficientă din cauza planurilor ambițioase și a imensei risipe a resurselor de forță de muncă. În ceea ce privește prețurile, acestea au fost fixate de către stat la nivele mult inferioare celor corespunzătoare raportului dintre cerere și ofertă (relevate de piața neagră) și au fost menținute relativ neschimbate o lungă perioadă de timp. Acest mod de fixare administrativă a prețurilor a făcut ca inflația să fie invizibilă, însă ea nu a fost eliminată, ci doar ascunsă (reprimată). Dovadă a fost faptul că, în prima parte a anilor ’90, când prețurile au început să fie liberalizate, inflația a erupt în întreaga sa amploare.
Experimentul comunist a demonstrat că o economie planificată centralizat poate funcționa de rău de bine și poate mobiliza resursele necesare pentru a face față unei crize sau a realiza pe termen scurt o creștere economică rapidă. Aceste rezultate s-au obținut însă în condițiile unor mari sacrificii umane, ale pierderii de vieți omenești și ale represiunii politice. Mai mult, într-o lume modernă, a granițelor deschise și a produselor de calitate superioară, controlul strict al economiei de comandă s-a dovedit necompetitiv cu sistemul de cointeresare și inovare bine pus la punct al economiei de piață.
Indiferent însă de eventualele performanțe economice ale planificării – extrem de discutabile –, sistemul politic represiv a atras revolta popoarelor din URSS și Europa Centrală și de Est, care l-au respins la sfârșitul anilor 1980 și în prima parte a anilor 1990.
