Conceptul de „economie socialistă de piață”, despre care s-a vorbit și în România imediat după căderea comunismului, se află la baza sistemului economic chinez. În China, acest concept este consacrat prin constituție și determină întreaga politică economică. Principiul de bază este „proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, și anume proprietatea întregului popor și proprietatea colectivă a oamenilor muncii”. Economia de stat este considerată „forța conducătoare a economiei naționale”, iar statul are sarcina „de a asigura consolidarea și creșterea acesteia”. În consecință, caracteristicile generale ale economiei Chinei nu doar că permit, ci și impun în mod ineluctabil intervenția masivă a statului în activitatea economică. Teza superiorității proprietății de stat în raport cu proprietatea privată domină întregul sistem juridic chinez și este exprimată ca principiu general în toate actele legislative.
Modelul economic chinez se bazează, deci, pe anumite axiome ideologice, care exprimă și încurajează intervenții multiple ale statului în economie. Aceste acțiuni substanțiale ale statului sunt în contradicție cu jocul liber al forțelor pieței, ceea ce distorsionează alocarea eficientă a resurselor în conformitate cu principiile pieței. Pe scurt, economia Chinei nu este o economie de piață.
În ultimul timp, creșterea economică a Chinei s-a încetinit, ca urmare a carantinei dure din timpul pandemiei Covid, a prăbușirii pieței imobiliare și a celei mai mari secete din ultimele decenii. Însă, chiar dacă afectează creșterea economică, acești factori au contribuit la reducerea inflației. Astfel, dacă restul lumii se confruntă actualmente cu fenomenul stagflației, China pare amenințată de un pericol complet diferit: deflația. Încetinirea creșterii economice a Chinei a fost prevăzută de mai mult timp de către analiștii economici. Problema care se pune în prezent este a ști dacă acest fenomen este unul temporar sau structural și de lungă durată.
După proclamarea Republicii Populare Chineze (1949), această țară a adoptat modelul economic stalinist: proprietatea de stat în industrie, comunele populare, Marele Salt Înainte, revoluția culturală. În anii 1960, campaniile politice pentru construirea acestor elemente ale economiei socialiste au provocat moartea a 40 de milioane de oameni.
După moartea lui Mao Zedong, la putere a ajuns Deng Xiaoping, care a inițiat și condus un proces de reformă, deschidere și dezvoltare a ceea ce s-a numit „economia socialistă de piață”. În mod concret, prin inversarea politicilor anterioare, în special prin privatizarea agriculturii, Deng a transformat economia socialistă a Chinei într-o economie cu unele elemente capitaliste, menținând însă regimul politic comunist. El a creat mai multe „zone economice speciale”, în care politicile economice au fost orientate mai puternic spre piață, iar intervențiile statului au fost mai reduse comparativ cu planificarea economică din restul țării. Aceste „zone speciale” au atras capital chinez din străinătate, dar și capital provenit din alte țări ale lumii. Măsurile amintite au dus în următorii 25 de ani la cea mai rapidă creștere economică dintre toate țările în curs de dezvoltare. În modul acesta, Deng a dobândit reputația de „arhitect al Chinei moderne”, iar contribuțiile sale ideologice la socialismul cu caracteristici chinezești a fost numit „teoria Deng Xiaoping” sau „socialismul de piață”.
Inovațiile lui Deng și rezultatele acestora au fost, într-adevăr, spectaculoase. Se pare că schimbarea atitudinii lui Deng față de economia capitalistă a fost determinată de miracolul economic din Asia de Est din anii 1970, în special din Taiwan și Coreea de Sud.
Deng a fost înlăturat de la putere după protestul și masacrul din piața Tiananmen, însă strategia sa economică a fost menținută o vreme. Numirea lui Xi Jinping în funcția de secretar general al partidului comunist chinez (2012) și de președinte al Republicii Populare Chineze (2013) i-a permis însă acestuia să restabilească controalele fizice și să schimbe iarăși natura economiei chineze, în special în timpul pandemiei de Covid-19. Restricțiile și controalele aplicate în timpul pandemiei au fost menținute și extinse și după terminarea acesteia. Totuși, în timp ce economiile din restul lumii și-au revenit, economia Chinei, cu excepția sectorului imobiliar, a continuat să încetinească.
Creșterea economică a Chinei a fost susținută un timp de investițiile din sectorul imobiliar efectuate de organisme publice și private și finanțate prin împrumuturi bancare cu dobânzi mici. Această caracteristică a economiei chineze, apărută în cursul perioadei Deng și menținută și după aceea, a facilitat un boom ce a atras capital străin în sectorul imobiliar.
Având mari ambiții mari pentru țara sa, Xi și-a propus să plaseze China în poziția de al doilea pol de putere într-o lume divizată, în care această țară asiatică să joace rolul URSS din epoca Războiului Rece. El a avut relativ succes în Orientul Mijlociu și în Africa și vrea să recupereze Taiwanul – promisiune inclusă în constituția chineză după revoluția comunistă din 1949. În timp ce Deng credea în avantajele capitalismului, Xi pare mai degrabă un maoist sau stalinist în atitudinea sa față de capitalism. Deși nu a revenit pe deplin la modelul maoist, el învederează o îngrijorătoare desconsiderare a factorilor de care depinde prosperitatea economică în lumea modernă.
Există din ce în ce mai multe dovezi nu doar că economia Chinei își încetinește creșterea, ci și că „bula imobiliară” este pe cale să se spargă. Acest fenomen a avut loc în timpul crizei din 2008-2009 în economiile occidentale, iar mijlocul folosit de acestea pentru ieșirea din recesiune a fost politica monetară numită „relaxare cantitativă” (quantitative easing). China încearcă și ea să-și relaxeze politica monetară, însă o face destul de ezitant.
Astfel, în timp ce în restul lumii ratele dobânzilor de referință ale băncilor centrale au fost majorate pentru a combate inflația, în China aceste rate au fost reduse. De asemenea, Banca Populară a Chinei a redus rata rezervelor obligatorii, care constituie un instrument de politică monetară cu efecte puternice și imediate. În modul acesta, în sistemul financiar-bancar chinez a fost injectat un volum important de lichidități (echivalentul a cca. 200 miliarde dolari). Ca urmare, majoritatea creditelor bancare din China au o rată a dobânzii anuale de 3,7%. Însă, rata dobânzii la creditele pe cinci ani, care influențează, de fapt, costul împrumuturilor ipotecare, este 4,45%. O altă măsură pentru evitarea recesiunii a fost reducerea prețului petrolului. În fine, se pare că Beijingul urmează să reducă și alte prețuri pentru a impulsiona sectorul imobiliar și economia în general.
Cu toate acestea, începând de anul trecut, principalul factor de creștere economică al Chinei – sectorul imobiliar – este puternic afectat de măsurile de control al creșterii datoriilor dezvoltatorilor imobiliari. Unul dintre cei mai mari constructori din țară (China Evergrande) este în pragul falimentului. Stimulentele financiare au contribuit în trecut la atenuarea crizei provocate de politica „zero Covid”, care a presupus izolarea forțată a unor zone mari, cu zeci sau sute de mii de oameni, iar aceste mijloace sunt folosite și acum, însă în mai mică măsură, de teama alimentării inflației.
Nu este exclus ca în partidul comunist chinez să existe o „dezbatere internă” cu privite la problemele economice ale țării. Oricum, marxiștii ortodocși nu acceptă existența unei piețe libere a creditului. Marx a numit capitalul plasat sub formă de depozite bancare și hârtii de valoare (acțiuni, obligațiuni și alte active financiare) „capital fictiv”. Inspirată de această concepție, politica monetară a regimului lui Xi poate frâna economia, deoarece împiedică creșterea masei monetare și provoacă deflație.
Deflația reflectă problemele serioase cu care se confruntă economia reală a Chinei. Dacă Xi rămâne imperturbabil, iar autoritățile chineze nu acționează pentru relansarea rapidă a economiei, China s-ar putea confrunta cu o gravă recesiune. Iar dacă încetinirea creșterii economice va persista, este de așteptat că vor apărea mișcări politice, cel puțin în interiorul partidului comunist chinez. Sau Xi va merge totuși pe drumul lui Deng, iar „economia socialistă de piață” va deveni mai puțin „socialistă” și mai mult „de piață”?
