Dăruit Banatului în deplinătatea desăvârșirii duhovniceşti, tocmai în vremea când aceste locuri erau sub ocupaţie otomană, iar credinţa ortodoxă pusă la grea încercare, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş avea să încununeze și aici, în urbea de pe Bega, lucrarea apostolică şi să eternizeze mijlocirea pentru noi înaintea Tronului Preasfintei Treimi.
Banatul își are sfântul său
Asemenea marilor ocrotitori spirituali ai spațiului ortodox, între îi care enumerăm pe Sfântul Nectarie al Eghinei, pe Sfântul Spiridon din Corfu, pe Sfântul Dionisie din Zakyntos, Sfântul Ioan Rusul al Eviei, iar, în țară, pe Sfânta Preacuvioasă Parascheva de la Iași ori pe Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov (al Bucureștilor), Sfântul Iosif al Banatului se bucură, mai ales în ultimii ani, de o aleasă cinstire și prăznuire.
Dacă mijlocirea pentru nevoile atâtor mii de credincioși rămâne tainică, declarația de dragoste a urbei și a ținutului, pe care cu sfințenie și dăruire l-a păstorit în urmă cu 370 de ani, devine tot mai vie și mișcătoare. Și aceasta, tocmai în timpuri pe care mai mulți părinți îmbunătățiți le-au profețit ca fiind aproape de cea de-a doua venire a Mântuitorului, când fiecare vom da socoteală pentru faptele noastre și pentru felul în care ne-am petrecut viața, și în care păstrarea dreptei credințe ajunge să semene a mărturisire.
Multor creștini și slujitori ai altarului, Sfântul Iosif le este sfetnic și mijlocitor în viața de fiecare zi, iar altei categorii cârjă puternică atunci când se confruntă cu o încercare, însă, pentru majoritatea comunității, Sfântul devine simbol și torță în preajma zilei când a dobândit nașterea în Veșnicie. Atunci e mai vizibilă lucrarea sa ca oricând, deoarece oamenii acestor timpuri cronofage nu irosesc fără vreun câștig ore și nopți din viața lor.
Timpul îngheață, în septembrie, la Timișoara
Dacă „asaltul” cu care se confruntă centrul urbei în acele zile este unul evident, mai ales în momentul procesiunii cu racla Sfântului Iosif cel Nou de Partoș, slujbele de priveghere ori sfintele liturghii oficiate noaptea și ziua, cu catedrala ticsită, oarecum mai discrete, sunt totuși deconspirate de miile de pelerini care, cu rugăciunea pe buze și în inimă, așteaptă ore întregi clipa în care se pot închina sfințeniei în general și acestui mare și minunat sfânt al nostru în special.
Calea Sfântului sau procesiunea pentru regăsire
Pe un alt flanc, care reface geografic și spiritual pașii celei mai de pe urmă călătorii a Sfântului, când, în urmă cu 370 de ani, avea să se retragă pentru răgazul final de unire neîntreruptă cu Hristosul Său, se întâmplă o altă mare lucrare. A fost pornită din celălalt sens al drumului, de un alt jertfitor pe altarul bănățean, chemat și el la liturghia cerească, starețul vrednic de pomenire al Partoșului, părintele Varlaam, Padre pentru fiii săi duhovnicești. În urmă cu opt ani, mânat de intenții minunate, cele mai multe fiind continuate și înmulțite de părintele exarh arhim. Simeon Stana, actualul veghetor de taină al Partoșului, Padre lansează provocarea înfăptuirii unui pelerinaj, cu trudă, care să refacă, pe jos, drumul Sfântului. Acesta are loc în prima parte a lunii septembrie, astfel încât sărbătoarea din perioada 13 – 15 septembrie să fie prefațată de această călătorie a sinelui către o altă haltă a despătimirii, a confruntării cu neputințele fizice și sufletești, sub oblăduirea și cu ajutorul celui care a pus Partoșul pe harta ortodoxiei lumii, care, după ce stinge cu rugăciune neînfricată incendiul ce va fi cuprins în acel an Timișoara, se retrage la o margine de ținut, pe care îl marchează – deși cu păstorire de doar trei ani – iremediabil. Aici, la Partoș, în ceasul plecării sfântului, din biserica luptătoare, în cea triumfătoare, clopotele mănăstirii îi anunță desăvârșirea și desprinderea de lume, fără a fi trase de mână omenească.
Vocativul care devoalează prietenia cu un sfânt
Pentru că toată lucrarea din viața noastră ar trebui să înceapă și să se încheie cu rugăciune, și această turmă mică, cu număr ușor variabil de la o ediție la alta, pornește să-i urmeze pașii mai-marelui pelerin cu o sfântă liturghie, săvârșită în zori, la Mănăstirea Șag-Timișeni. Cu această mare și suficientă merinde, mulți participanți fiind „blindați” de Sfânta Euharistie, se începe traseul de 45 de km, care poate părea intimidant pentru majoritatea dintre noi, prin localitățile Șag, Parța, Petroman, Ciacova, Ghilad, Ofsenița, Banloc, cu destinaţia Partoș, unde străvechea bisericuţă la care s-a retras sfântul astăzi îi adăpostește mormântul. Pelerinii au intonat cântări duhovnicești, dar mai ales troparul sfântului, în care, Preasfințitul părinte Andrei, Episcop al Covasnei și Harghitei, sesiza, subtil, prezența vocativului. Distinsul ierarh menționa, în cuvântul de predică rostit la hramul din 15 septembrie, că formularea directă a unei cereri, oarecum poruncitoare, arată apropierea și familiaritatea pe care creștinii o au față de ocrotitorul Banatului.
Modele ale agorei intelectuale şi mărturisitori ai lui Hristos
Printre cei care s-au încumetat să îşi abandoneze comodităţile şi să îşi mărturisească credinţa şi dragostea faţă de Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş se numără familia de universitari şi sociologi Delia şi Bogdan Nadolu, parte din trupul comunităţii create de Padre în jurul Mănăstirii Partoş. „Anul acesta a avut loc a VIII-a ediție a pelerinajului pe jos <<Calea Sfântului Iosif>>, organizat pentru refacerea simbolică a drumului parcurs de Sfântul Iosif cel Nou, în retragerea sa de la Partoș. Pentru noi a fost a cincea participare într-o triplă ipostază: de membri ai comunității duhovnicești formată și lăsată moștenire de către Padre, de sociologi implicați într-un exercițiu de observație participativă și, nu în ultimul rând, de sedentari profesioniști. Am parcurs și în acest an cei 45 de kilometri, adică peste 61.000 de pași nu pentru fala deșartă, cum fac acum prin această expunere (deși evident că am postat și pe facebook această performanță, doar ca să mă laud), nu din nevoia de a compensa lipsa aproape totală de activitate de peste an, ci pentru că este o provocare pe care ne-a lăsat-o Padre. Adică este ceva ce ne aparține, face parte din identitatea noastră spirituală ca enoriași ai Mănăstirii din Partoș și, totodată, este un început bun pentru noul an universitar care stă să pornească. Facem această nevoință nu din vreo apucătură de habotnicie duhovnicească, ci pentru atmosfera deosebită, cântările și poveștile împărtășite pe tot parcursul drumului. Dar și pentru savoarea unei guri de apă rece după mai mulți kilometri colbuiți sau pentru dulceața unei îmbucături de fagure sau a unei gogoși proaspăt rumenite la numeroasele popasuri de pe traseu. Și o facem împreună, cu mic, cu mare, tineri și vârstnici, peste o sută de persoane, anul acesta inclusiv cu un cățel. Și da, depășim toate limitele efortului fizic, nu pentru că suntem cei mai hotărâți oameni de pe planetă, ci pentru că grupul merge încet, încet înainte, până la capăt. Și pentru că Sfântul și Padre sunt tot timpul cu noi, în inimile noastre”. Aceasta este mărturia unui intelectual, care, împreună cu familia sa, nu îşi hrăneşte doar latura materială a fiinţei sale – pe care, de altfel, o face la nivel de elită – și care, de aproape două decenii, îşi „rătăcește” drumurile pe dealul Prislopului la un alt titan al ortodoxiei, Sfântul Ardealului, Părintele nostru Arsenie Boca, ori prin defileul istovitor unde poruncește prin sfânta-i viețuire Irodion de la Lainici.
Biserica rămâne luptătoare
Cu această îndrăzneală regăsită în tropar „Sfinte Părinte Iosif, roagă-te lui Dumnezeu să ne dăruiască iertare de greşeli nouă, celor ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim sfântă pomenirea ta”, dublată de jerfta fiecărui participant la acest pelerinaj mai dificil sau la ceasurile de rugăciune înălțate de la altarul Cartedralei Mitropolitane, ori în acatistele închinate blândului sfânt-păstor Iosif, există nădejdea că biserica luptătoare, așa cum ne-a fost lăsată nouă de sfinții apostoli, mai are putere să învingă tăvălugul celor care uneltesc îndepărtarea omului de cele pentru care a fost creat.
