Protecționismul: soluție sau problemă? (I)

Președintele Donald Trump a impus taxe vamale împotriva celor mai mari trei parteneri comerciali ai SUA, atrăgând imediat represalii din partea Mexicului, Canadei și Chinei și provocând haos piețele financiare. Începând din 4 martie 2025, au intrat în vigoare tarife de 25% pentru importurile mexicane și canadiene și de 10% pentru energia electrică importată din Canada. Reprezentanții acesteia susțin – și așa este – că taxele amintite sunt incompatibile cu prevederile „Acordului General pentru Tarife și Comerț”/GATT (1947), precum și cu „Acordul Organizației Mondiale a Comerțului/ privind facilitarea comerțului”/OMC (1964). A doua zi, Casa Albă a anunțat că președintele Trump va scuti producătorii de automobile de tarifele punitive de 25% pentru Canada și Mexic, timp de o lună, dacă aceste țări respectă „Acordul Nord-American de Comerț Liber”/NAFTA.

China a ripostat la majorarea taxelor vamale impuse de SUA, anunțând în aceeași zi creșteri de 10-15% a tarifelor pentru importul unei game largi de mărfuri americane, printre care produse agricole și alimentare. De asemenea, Being a impus o serie de noi restricții pentru 25 de companii americane, atât pentru exporturi, cât și pentru investiții.

Europa nu a fost încă afectată de tarife, măsura rezervată UE urmând a fi anunțată pe 2 aprilie. Bruxelles-ul a anunțat că organizează reuniuni „foarte productive” cu reprezentanții SUA, în timp ce Trump a repetat amenințarea tarifară de 25%.

În România, în mass media, pe rețelele de socializare la mitinguri și în parlament se cere adesea adoptarea unor măsuri protecționiste: subvenții, „51% produse românești”, restricții pentru străini de a cumpăra pământ, închiderea marilor magazine în weekend, boicotarea supermarketurilor etc. Motivele invocate pentru justificarea acestor măsuri sunt sprinirea capitalului românesc, securitatea alimentară și/sau energetică, evitarea închiderii unor întreprinderi (cu pierderi) și a șomajului etc. Deși sunt prezentate ca fiind de importanță „strategică” și inspirate de „patriotism”, măsurile amintite ar afecta grav economia românească, peri c litând continuarea reformelor structurale – și așa stagnante – menite să o modernizeze. În plus, aceste decizii ar încălca prevederile tratatelor internaționale la care România este parte (GATT/OMC, tratatele de aderare la UE, FAO, FMI, OCDE etc.).

Prot e cționismul est e o politi că economică menită să limiteze accesul produselor străine pe teritoriul național.

Scopul său este favorizarea pe piața internă a produselor autohtone, fără a descuraja exporturile. Indiferent de f o rme l e s a l e, princ ipiul g ene ra l a l protecționismului este același: crearea unor obstacole la intrarea mărfurilor străine pe teritoriul național, pentru a limita accesul consumatorilor la bunurile respective și a-i determina să se îndrepte spre produsele indigene.

Istoria protecționismului este strâns legată de istoria comerțului mondial. La începutul comerțului modern, în primele decenii ale sec. XIX, marile națiuni ale lumii erau, în general, protecționiste. După abrogarea în 1846 a legii engleze a cerealelor (Corn Law), care interzicea importul de grâne și alte cereale, menținând ridicate prețurile alimentelor în favoarea proprietarilor de pământ englezi, a început o perioadă de liberalizare treptată a schimburilor internaționale. Această tendință a fost impulsionată de tratatul franco-britanic din 1860, care a eliminat restricțiile cu privire la comerțul dintre cele două tari, a redus taxele vamale și a instituit, pentru prima dată, clauza națiunii celei mai favorizate: orice avantaj acordat unei țări terțe de către una din cele două țări semnatare trebuia acordat automat și celeilalte părți. Procesul de liberalizare a fost întrerupt la sfârșitul anilor 1870, când țările dezvoltate din acea epocă au revenit la protecționism, ceea ce a făcut ca perioada 1979–1945 să fie marcată de numeroase războaie și represalii comerciale. Apogeul a fost atins în anii 1929 –1930, când protecționismul a părut a fi singurul răspuns posibil la criză. Confruntate cu dificultățile economice specifice crizei și cu atmosfera politică internațională ostilă, creată de pericolul izbucnirii războiului, statele lumii au încercat să se apere nu prin noi acorduri între ele, ci fiecare pe cont propriu, prin limitarea importurilor, exporturi la preturi de dumping, devalorizări repetate ale monedelor naționale, crearea de „blocuri” monetare etc.

În România interbelică, politica de comerț exterior a fost defazată față de evoluțiile din economia mondială. Astfel, în anii 1922–1928, guvernele liberale au dus o politică de naționalism economic și semi-autarhie („prin noi înșine”), într-o perioadă în care țările europene făceau un efort de restabilire a schimbului liber. În anii 1928-1931, când economia românească era lovită de criză, iar economia europeană evolua spre o nouă perioadă de protecționism, guvernul naționalțărănesc a încercat să liberalizeze comerțul exterior („porți deschise”). Reorientarea politicii comerciale de la liberalismul promovat în perioada crizei la restricționarea relațiilor economice cu străinătatea de teama izbucnirii războiului s-a produs și aceasta cu destulă întârziere față de alte state europene, care adoptaseră măsuri similare.

Spre deosebire de perioada 1846-1945, când schimburile internaționale și încercările de liberalizare a acestora au fost dominate de tratate comerciale bilaterale, după cel de-al Doilea Război Mondial s-a generalizat practica acordurilor comerciale multilaterale și a organismelor internaționale însărcinate să le gestioneze. Conform preambulului textelor oficiale respective, scopul acestor înțelegeri este realizarea unei veritabile cooperări internaționale și instaurarea unui liber schimb general și durabil. În perioada 1947-1994, această cooperare a luat forma amintitului acord cunoscut sub acronimul GATT. În 1964, a fost creată o nouă instituție internațională, „Organizaţia Mondială a Comerţului”/OMC, care a fost înzestrată cu o veritabilă putere disciplinară. Obiectivul fundamental al OMC, care a preluat GATT (1965), este reducerea treptată a barierelor protecționiste pentru a favoriza creșterea economiei mondiale, fără a prejudicia industriile pe cale de a se naște sau aflate în dificultate. După eșecul conferinței de la Seattle (1999), OMC a lansat un nou ciclu de negocieri (conferința de la Doha din 2001), care urmăresc să confere țărilor în curs de dezvoltare un rol tot mai important și să consolideze capacitatea acestora de a beneficia de avantajele comerțului internațional, sprinindu-le în combaterea sărăciei.

În 2013, a început edificarea unui nou pilon important al cadrului instituțional al comerțului internațional: acordul de liber schimb negociat de UE cu SUA, numit „Parteneriatului Transatlantic pentru Comerț si Investiții”/TTIP. Scopul acestuia este înlăturarea barierelor din calea comerțului (tarife vamale, reglementări inutile, restricții privind investițiile etc.), într-o gamă largă de sectoare economice, pentru a facilita cumpărarea și vânzarea de mărfuri și servicii între UE și SUA. În pofida faptului că SUA sunt cel mai mare partener comercial și de investiții al UE, între acestea nu există un acord de liber schimb. Negocierile privind TTIP s-au încheiat în 2016, fără concluzii și au fost închise oficial în 2019.

Economia românească a fost reconstruită după cel de-al Doilea Război Mondial în conformitate cu modelul stalinist. Acest model s-a caracterizat prin proprietatea de stat sau colectivă asupra mloacelor de producție și adoptarea deciziilor economice de aparatul de stat în mod centralizat, prin intermediul unui plan care stabilește obiectivele de producție și nivelul celorlalte variabilele economice importante: prețuri, salarii, repartizarea venitului național pentru consum și acumulare, import, export etc. În aceste condiții, în ultimii ani ai regimului comunist, prin plan, importurile au fost limitate drastic, iar exporturile au fost forțate pentru a obține valuta necesară rambursării datoriei externe și reducerii dependenței de finanțarea externă. În economia comunistă, sau practicat taxe vamale, însă acestea nu au servit pentru protejarea economiei naționale de concurența externă, ci pentru a putea oferi reciprocitate formală altor țări, care își reduceau, eventual, taxele vamale la importurile de bunuri românești. Economia românească era închisă etanș și izolată complet de economia altor țări, iar pentru a realiza această autarhie existau alte mloace decât taxele vamale: monopolul statului asupra comerțului exterior, stabilirea prin plan a volumului și structurii importului și exportului, fixarea administrativă a prețurilor bunurile care fac obiectul comerțului exterior, limitarea drastică a dreptului de a călători în străinătate etc. După căderea comunismului, monopolul statului asupra comerțului exterior a fost desființat, iar România a devenit membră sau a reluat relațiile cu organismele internaționale multilaterale de tipul celor menționate. În consecință, regimul vamal a fost revizuit în concordanță cu obligațiile asumate prin tratatele respective.