Adoptarea monedei unice europene de către România înseamnă, practic, înlocuirea leului cu euro. În plan mai profund, aceasta echivalează cu renunțarea la forma tradițională a suveranității monetare, pe care unii politicieni, jurnaliști, analiști și influenceri de pe rețelele sociale, cu agendă politică anti-Bruxelles, o prezintă ca fiind o catastrofă națională.
În realitate, adoptarea euro constituie o investiție importantă în creșterea economică sustenabilă, deoarece poate servi ca „ancoră” pentru continuarea reformelor necesare în vederea finalizării tranziției de la economia planificată la economia de piață și aplicarea unei politici economice de natură să corecteze dezechilibrele din economia României. Într-o epocă în care economiile naționale sunt interconectate, iar piețele de capital, integrate, exercitarea responsabilă a atribuțiilor monetare suverane ale statelor necesită cooperarea între ele. Această cooperare, impusă de condițiile economice actuale, nu înseamnă dispariția suveranității monetare, ci constituie o formă europeană de exercitare a acesteia: suveranitatea cooperativă.
Suveranitatea monetară nu este recunoscută în mod explicit de către comunitatea internațională prin statutul Fondului Monetar Internațional (FMI) sau prin alte tratate internaționale. Există doar o hotărâre a Curții Permanente de Justiție Internațională de pe lângă fosta Ligă a Națiunilor, care este considerată, de regulă, prima recunoaștere oficială a suveranității monetare. Astfel, într-o sentință a acestei instanțe din 1929, se afirmă că „un principiu general acceptat este că un stat are dreptul să-și reglementeze propria monedă.” Pe această bază, se consideră că suveranitatea unui stat asupra propriei monede și, implicit, asupra aspectelor interne și externe ale sistemului său monetar și financiar, este recunoscută în dreptul internațional modern.
Literatura economică, juridică și politică actuală analizează pe larg diverse constrângeri, care limitează puterea monetară a statului. Majoritatea lucrărilor tratează suveranitatea monetară ca fiind un concept de drept pozitiv, adică un catalog al atribuțiilor monetare ale statului, ale căror consecințe, dacă au existat vreodată, și-au pierdut orice relevanță. Aceasta, deoarece globalizarea economică și integrarea mondială a piețelor financiare limitează drastic competențele formale ale statului în domeniul monetar și financiar. Ca urmare, nu este surprinzător că majoritatea autorilor contemporani ajung la concluzia că suveranitatea monetară s-a erodat în cursul timpului și că în prezent constituie mai degrabă o figură de stil sau chiar un mit.
Faptul că statele contemporane sunt supuse unui mare număr de restricții formale și constrângeri obiective în exercitarea a ceea ce odinioară erau puterile lor monetare exclusive nu înseamnă că ele au renunțat complet la suveranitatea monetară. În condițiile actuale, acest concept poate fi abordată în două moduri: 1) explicit, prin evidențierea autorității supreme și ireductibile a unui stat independent; și 2) implicit, prin relevarea puterilor suverane, provenite din aceiași sursă, și anume independența statului. În primul caz, conceptul de suveranitate monetară exprimă puterea supremă a statului de a-și reglementa sistemul monetar și financiar. În cazul al doilea, conceptul desemnează ansamblul puterilor derivate din puterea supremă a statului. Suveranitatea, ca putere supremă, este apanajul statului; suveranitatea, ca ansamblu al drepturilor provenite din puterea suverană a statului, poate fi delegată; în modul acesta, apare suveranitatea monetară cooperativă.
O ilustrare a suveranității monetare cooperative este Uniunea Economică și Monetară (UEM), ale cărei state membre au transferat o parte a puterii lor monetare suverane unei instituții supranaționale: Banca Centrală Europeană (BCE). Statele respective au renunțat la dreptul de a crea monedă și de a avea o politică monetară proprie și, deci, au abandonat un mijloc puternic de influențare, cel puțin pe termen scurt, a cererii totale din economie.
Deoarece, odată intrate în zona euro, statele respective nu mai pot controla modul de exercitare a acestor drepturi de către BCE, decizia respectivă nu este o simplă delegare de atribuții, ci constituie un transfer de putere, chiar dacă statele respective își păstrează dreptul formal de a se retrage din UEM.
Problema retragerii unilaterale din UEM a unui stat membru și, deci, a revocării transferului de putere monetară la nivel supranațional, este controversată. Cele mai multe discuții pe această temă au avut loc înainte de clarificarea sa prin introducerea art. 50 în „Tratatul privind Uniunea Europeană” (TUE), care prevede că un stat membru se poate retrage din UE. Faptul că dezbaterile continuă arată că subiectul este important pentru unele țări. Fără a intra în detalii cu privire la această problemă, se pot face trei scurte comentarii.
În primul rând, este indubitabil că un acord între statele membre de a înceta cooperarea monetară dintre ele sau a-i schimba forma constituie o revocare legală a transferului de putere către BCE, chiar dacă TUE a fost conceput ca un „drum fără întoarcere”. Strict vorbind, o astfel de revocare nu ar fi însă unilaterală, ci una de comun acord.
În al doilea rând, în măsura în care este dispus să suporte consecințele economice ale retragerii din UEM, un stat membru poate să nu respecte un timp regulile acesteia, ori chiar să o părăsească definitiv. Dacă, de exemplu, Grecia ar fi decis, în 2014, să renunțe la euro, să reintroducă drahma și să suporte costul economic și politic al acestei decizii, UEM în forma sa actuală s-ar fi desființat. Un exemplu remarcabil de afirmare a suveranității monetare, în pofida prevederilor unui tratat internațional (Bretton Woods, 1945), este decizia unilaterală a SUA de a desființa convertibilitatea în aur a dolarului (1971) și, deci, de a reformula unilateral regulile de conduită monetară internaționale.
În al treilea rând, conform unei hotărâri a Curții Constituționale a Germaniei (Bundesverfassungsgericht), care a examinat o sesizare cu privire la apartenența Germaniei reunificate la UEM (1995), un stat membru poate nu doar să revoce de facto transferul de putere, ieșind din uniune, ci are dreptul ireductibil, bazat pe suveranitatea sa, să se retragă unilateral din aceasta. Prin retragere, statul respectiv revocă, de fapt, toate puterile suverane pe care le-a transferat anterior către BCE, indiferent ce scrie în TUE.
Faptul că, în condițiile constrângerilor economice actuale, unii autori consideră că participarea la UEM este o pierdere a suveranității monetare, iar alții, o formă cooperativă de exercitare a acesteia, conformă cu realitățile economice și financiare actuale, se explică prin natura duală a conceptului discutat aici. Suveranitatea monetară nu este doar un concept de drept pozitiv, care desemnează competențele statului în materie de reglementare monetară, ci și unul care exprimă valori aflate în permanentă evoluție istorică; aceste valori au rol de criterii de referință pentru legitimizarea operei de reglementare sau, dimpotrivă, a inacțiunii statului.
Într-o epocă a globalizării economice și integrării mondiale a piețelor de capital și în lumina experienței nefaste, dar revelatoare, a crizei financiare și economice din 2008-2010 (marea recesiune), valorile definitorii ale suveranității monetare cooperative sunt: stabilitatea monetară, stabilitatea financiară și integritatea financiară.
Stabilitatea monetară, care este un sinonim al stabilității prețurilor, adică un nivel redus al ratei inflației, constituie, de regulă, obiectivul fundamental al politicii monetare, chiar dacă unele bănci centrale, cum ar fi, de exemplu, Sistemul Rezervei Federale a SUA (Fed), urmăresc, de asemenea, realizarea unui anumit nivel al ratei de creștere economică. Spre deosebire de aceasta, stabilitatea financiară nu este definită explicit în literatură. De regulă, se recurge la o modalitate indirectă prin definirea conceptului contrar: instabilitatea financiară. Astfel, instabilitatea financiară este caracteristica unui sistem financiar incapabil să asigure, în mod durabil și fără perturbații majore, alocarea capitalurilor pentru oportunitățile de investiții. Instrumentul principal, dar nu exclusiv, de evitare a instabilității financiare (în special pentru reducerea riscului sistemic, adică a falimentele bancare în lanț) este constituit de amortizoarele de capital impuse băncilor și celorlalte instituții de credit. Integritatea financiară este definită ca absență a unor fenomene nocive, cum ar fi, de exemplu, spălarea banilor, finanțarea terorismului și alte operațiuni și fluxuri de capital ilegale. Integritatea financiară este de natură să contribuie la asigurarea securității globale, la creșterea economică și la stabilitatea financiară.
Dualitatea conceptului de suveranitate – concept pozitiv și normativ – explică faptul că, pe de o parte, suveranitatea monetară poate fi internaționalizată, atunci când unele state independente decid să o exercite în comun, transferând-o către un organism supranațional – de exemplu, BCE. Pe de altă parte, se explică de ce statele membre ale UEM își pot redobândi puterile monetare suverane și că, în esență, ceea ce fac ele este să transfere temporar către o instituție supranațională unele atribuții monetare, nu suveranitatea monetară ca atare.
Transferul unor puteri monetare către BCE implică, prin definiție, că statul respectiv renunță temporar la exercitarea acestora. Cu toate acestea, în măsura în care decizia respectivă asigură populației stabilitate monetară, stabilitate financiară, integritate financiară și prosperitate, adoptarea euro apare nu ca o renunțare gratuită la suveranitate, ci ca o modalitate de exercitare eficientă a acesteia în condițiile economice și financiare actuale. Prin formarea UEM, statele participante au dobândit o marjă de manevră superioară, comparativ cu situația în care ar fi exercitat suveranitatea monetară în mod individual, la nivel național – formă devenită ineficientă din cauza impactului globalizării economice și al integrării mondiale a piețelor de capital. Rezultă că, în măsura în care situația economică a României ar satisface criteriile pentru adoptarea euro (criteriile de la Maastricht), ceea ce, din păcate, nu este cazul, transferul unor puteri monetare suverane către BCE nu înseamnă pierderea suveranității monetare, ci creșterea eficienței exercitării acesteia în forma europeană a suveranității monetare cooperative.
