Dominic Fritz a anunțat cu mândrie că a trecut interviul pentru obținerea cetățeniei române. „România, sunt unul de-ai tăi!” – a scris el, cu zâmbetul pe buze. Frumos moment. Emoționant chiar. Doar că, în timp ce edilul visează la jurământ și la pașaport, Timișoara încă așteaptă să vadă un primar adevărat la treabă.
Pentru că, între noi fie vorba, Fritz poate fi român cu acte, dar tot nu pare să fie timișorean cu suflet. Orașul arată obosit, sufocat de șantiere și promisiuni. Străzile rămân pline de gropi, autobuzele întârzie, iar spațiile verzi se transformă în parcări improvizate. Capitala Banatului e prinsă între PR și praf, între lozinci europene și realitatea de zi cu zi.
A promis că va aduce „rigoarea germană” în administrație. Rezultatul? Timișorenii au descoperit doar birocrația germană, fără eficiența ei. Totul durează luni, uneori ani. Contracte blocate, proiecte amânate, scuze elegante. Fritz vorbește frumos, zâmbește perfect, dar când vine vorba de acțiune… se evaporă în conferințe de presă.
Obținerea cetățeniei române nu schimbă nimic din toate astea. Nu aduce apă caldă, nu repară trotuarele, nu luminează cartierele. România l-a primit „în casa ei”, dar Timișoara încă îl așteaptă să ridice un deget pentru a o face să arate ca un oraș european, nu ca un șantier uitat de lume.
Domnule Fritz, bine ai venit în rândul românilor — dar românii vor fapte, nu vorbe. Cetățenia e o formalitate. Respectul se câștigă pe teren, nu la interviu. Iar până acum, din tot ce ai promis, singurul lucru dus la capăt pare să fie dosarul tău de cetățenie.
